Lilypie Third Birthday tickers

Lilypie Kids Birthday tickers Lilypie Second Birthday tickers

Amintiri din alte vieti

Fara sa vreau sa aiba vreo legatura cu tot ce se da deocamdata pe la tv: Amintiri din epoca de aur si tot felul de alte chestii legate de comunism, mi-am amintit cum era cand traiau mamaia si tataia, eu eram mica si admiram caii pe care ii ingrijeau cu atata pasiune. Aveau ograda plina cu tot ce se gaseste pe la tara, pasari si animale, nu stiu sa le fi lipsit vreo specie din ce se creste pe la noi prin curte. Tataia era insa atras in mod special de cai. Ii crestea, prasea, ingrijea cu mare placere. 

Erau oameni saraci dar gospodari. Atenti nu doar la propria persoana ci si la ce era in jur: pom, planta, pasare, animal. Veneau vecinele cand aveau nevoie de ce le lipsea prin casa, la mamaia sa-i ceara una alta. Ea avea grija sa nu-i lipseasca mai nimic. Paine facea in casa la fel ca si branza, bors, muraturi, vin, tuica, sa nu mai vorbim de impletit, lucrat. De tesut dadea sa i se faca, nu mai stiu daca a avut si razboi, cred ca nu, aveau cei care erau cu stare. Insa folosea tot ce se putea pentru a avea materie prima de presuri, paturi, cuverturi. Se recicla totul. 

Cooperativa isi lua cota din tot ce avea taranul: animal sau planta. Lana abia ii ajungea pentru a-si incalta copiii de iarna, statul le lua mai tot. Asta pe timpul comunismului, cand munceai pe rupte pentru putin si multumeai lui Dumnezeu ca-ti dadea putere sa muncesti in continuare pentru a avea cu ce-ti creste copiii si baga animalele in iarna.

Nu aveau decat vreo doua clase, mamaia nici nu prea stia sa citeasca, insa cunostea foarte bine banii si avea o minte agera. Ea tinea casa, ea era stalpul. Tataia a fost un om moale, care trebuia ghidat si impins de la spate. Bine ca ii placeau animalele, muncea ca trebuie si ca avea in spate un bun organizator. Nu era omul deciziilor. 

Au dat viata la cinci copii dintre care au ajuns la maturitate doar doi. Doua fetite au murit de mici, accidente in gospodarie, un baiat a murit la adolescenta cand, ca multi altii despre care vedem si la tv, a iesit pe geamul internatului si a escaladat un burlan, a cazut zdrobindu-si organele interne, murind ceva timp mai tarziu la spital, cu dorinta neimplinita de a vedea marea. 
Ambitia parintilor a fost de a-si da copiii la scoala, de a-i vedea cu o meserie, plecati din saracia satului. Au reusit. Tot ei in vremuri de restriste le asigurau d'ale gurii: porc de Craciun, miel de Pasti, vin toamna, branza, oua si cate o gaina din cand in cand. 

Eu nu am crescut verile la tara, nu ma adaptam, faceam greva foamei si doream de parinti. Asa ca au renuntat sa ma lase singura la tara, in schimb am stat singura in casa cat erau ei la serviciu, faceau oricum in schimburi. Am facut parte din generatia cu cheia de gat, dar eu eram fericita. Nu simteam ca-mi lipseste ceva. Parintii aveau grija ca eu sa cresc frumos si sa transmita mai departe ambitia parintilor lor, aceea de a fi data la scoala, de a avea o meserie, de a trai decent si relativ fara griji.  

Se pare ca de la parintii mamei mele mi se trage iubirea pentru animale si atentia pentru tot ce e viu, ambitia de a lupta pentru ceea ce vreau si determinarea de a scoate apa din piatra seaca. Greva foamei, incapatanarea, iubirea pentru animale se pare ca se regasesc si la Tudor. Pacat ca nu va avea ocazia de a admira si a-si pune intrebari privind animalele de tot felul din curtea bunicilor. S-au dus, mai este o ramasita care nu mai are puterea de a se ocupa de o gospodarie intreaga. 

A venit si Mosul

Ne-am lustruit ghetutele, caci am fost cuminti, am ascultat colinde si in timp ce ne jucam, cineva a sunat la usa. Surpriza, nimeni, doar ghetutele pline. Momo si coco = bobo si cioco, dar si jucarii, ceva frumos de mesterit. Nici dulciurile nici jucariile nu intrec insa prezenta noastra in viata lui. Noi suntem cei mai importanti si ar renunta imediat la jucariile pe care nici macar nu le cere.

De ziua Romaniei, ne-am imbracat frumos si am mers la parada. Tehnica aviatica am urmarit-o din masina, Corpul de Pompieri a trecut prin fata noastra evidentiindu-se doar prin acoperisurile masinilor, din defilarea calaretilor am vazut doar chipiurile si ne-am delectat cu zgomotul copitelor pe pavaj, in schimb am avut deosebita placere de a face o baie de multime si de a alerga dupa Tudor, care si-a organizat propria    defilare-alergare-cursa cu obstacole. Ca sa nu mai vorbim de auditita radiofonica a excelentului comentariu despre, of, am uitat expresia in engleza, manuirea armei a Corpului de Garda si Protocol. Ne-a incantat marimea steagului arborat pe podul Grozavesti, ne-a uimit trecerea in viteza a unui utilaj amfibie, daca n-o fi fost tanc, pe Podul Grant si ne-am pus intrebari legate de numarul de cai aflat intr-un camion special destinat, care ne-a dublat o portiune din drumul de intoarcere. A fost o zi excelenta culminata cu privirea decoratiilor luminoase de Craciun din Parcul Sebastian, micimea aceea de parc, bine ca este. Si unde mai pui ca nu a plouat asa cum se intampla cam in fiecare an de ziua Romaniei. Dar clima ne joaca feste, dupa cum am trisat si noi jucandu-ne cu Pamantul nostru cel de toate zilele. 

Ne mai laudam cu tot felul de tumbe si echilibristici. De parca Tudor s-ar pregati intens pentru vreun examen de admitere la circ. Ma mir si eu cum un copil de nici doi ani merge pe muchie, pe orice muchie de parca ar merge pe autostrada, fara frica si cu un foarte bun echilibru, se rostogoleste si da peste cap ca Fatul din poveste, bine ca nu-i vine sa se lupte si cu balaurul. Dar are tot timpul sa se antreneze pentru cand o veni momentul. 

Bella, Alba ca Zapada

Am fost la film ieri seara. Am citit toate cartile, am vazut aproape toate filmele la cinema, asa ca m-am dus si la penultimul din seria Amurg. Nu a fost cum m-am asteptat. A fost mai bun.

Din filmuletele de pe Yahoo am crezut ca va fi un film doar pentru fetele inocente, foarte siropos. Ma gandeam ca s-au intrecut pe ei, producatorii, in a scoate in evidenta niste personaje nerealiste, cu o gramada de fard pe obraz, care sa arate ca niste momai si sa se poarte ca niste scolarite.

Ei bine, plecand de acasa si cu o anume incarcatura emotionala, am dat voie lacrimilor sa curga. Si totusi filmul nu a fost siropos. A punctat foarte bine dificultatile unei relatii aflate la inceput. Si toate cosmarurile legate de viata de vampir pot fi traduse in unele legate de necunoscutele unei viitoare vieti in doi. Odata casatorita, tu, fata, devii sotie, poate mama, nu stii cum te vei descurca, daca vei fi in stare de toate responsabilitatile.

Iar scena aceea din noaptea nuntii, cand cei doi mustacesc in fata patului cu baldachin, frumos aranjat pentru proaspetii insuratei, privita in contextul ei, nu a mai parut deloc penibila. A exprimat perfect emotiile unei prime nopti.

Poate admirarea indelunga a lunii a fost un pic exagerata. Ma asteptam ca ei chiar sa inoate, in loc sa priveasca extatici frumusetea lunii. Si eu ii cunosc puterea, dar mi-ar fi placut sa-l vad pe Edward inotand viguros pe luciul apei, chiar daca e doar un vampir palid, ce nu pare deloc un macho agresiv.

Ziua nuntii cu rostirea juramintelor a fost iar foarte emotionanta. Eu care am vrut sa traiesc filmul, mi-am adus aminte de acel "da" sugrumat de emotie si lacrimi ascunse, de la cununia civila, spus cu cateva ore inaintea implinirii ceremoniei religioase.

Pentru mine filmul a fost un katharsis. Am simtit si mania din vocea lui Edward, in prima lor cearta, am inteles pe deplin replica Bellei cum ca e grea casnicia. Nici nu aveti idee. Si e grea mai ales cand apar copiii si cei doi privesc totul din perspective diferite. Cum a fost cazul si aici.

Singurul lucru cu care nu am fost pe deplin de acod este acela ca Bella s-a inselat cu privire la sexul copilului. Nu stiu cat de des se intampla ca mamele sa nu simta care este adevarul, fie ca-l recunosc sau nu. Poate pentru ca Bella a vrut sa aiba un mic Edward, pentru ca isi iubea sotul atat de mult, s-a mintit pe ea insasi.

Din trailer am ramas surprinsa de uratenia Bellei, de cearcanele ei. Numai ca filmul vazut cap-coada a spulberat si aceasta preconceptie. Noptile nedormite de dinaintea nuntii, zilele de epuizare din cauza sarcinii extraordinare si conditia ei de om, prefigurau o Bella vampir de o frumusete exceptionala.

Ce ar mai fi de spus, daca nu imbratisezi povestea, citind cartile, cum spune o buna prietena, e greu sa urmaresti filmul. Ar fi doar unul dintre multele, pentru fetele aflate in prima etapa a adolescentei.

Mogaldeata fara glas


Doar imagini si simtiri, fara cuvinte, doar gesturi. Un mic animal speriat de necunoscut, separat de mama, singura pe care o stie cel mai bine si care ii ofera protectie, alinare, siguranta. Restul sunt doar imagini de privit de la distanta, daca se poate de gustat, incercat, catarat, dar langa care nu-ti poti face culcusul. Poti dormi oriunde, poti ramane oricunde, cu o conditie, sa fie mama langa tine. E un cuvant dobandit, l-ai auzit din primele momente, atunci cand amandoi va obisnuiati cu el. Asa ca ea are si un nume,"mama", numele real il inveti mai greu, nu conteaza, cel putin nu acum cand esti prea mic. Acum nu te poti exprima decat prin gesturi, daca vocalizezi, scoti sunete fara logica pentru cei din jur. Poti in  schimb sa tipi de bucurie sau placere, sa razi.

Si rasul se poate invata, felul de a rade, autentic e doar plansul, nu l-ai invatat de la nimeni. Poate tot de la ea, cand erai acolo la caldura, in interiorul ei. Dar in vremurile acelea ea mai mult radea, tristetea nu prea i-a dat tarcoale, a fost linistita.

Nu, nu vrei sa te lase acolo, nici in alta parte, te tii cu toata puterea ta de cel care te tine in brate. Incepi sa plangi, sa tipi, te uiti in ochii lui, ai lor, nu ma lasati, nu vreau, nu pricepeti? De ce nu pricepeti, cum de nu pricepeti, si asa il inveti pe "nu", cel mai puternic cuvant. O sa il tot folosesti o perioada buna de acum inainte, pana ce va incepe ratiunea sa sclipeasca incetisor in mintea ta, vei incepe sa intelegi ca daca esti obligat uneori sa faci ceva ce nu-ti place nu este neaparat un lucru rau, daunator tie. Dar deocamdata este greu de explicat celorlati ca tu nu vezi mai departe de clipa prezenta, ca tu nu intelegi ce inseamna "mai tarziu", ca ziua are ore, saptamana zile. Tu esti inteleptul din vechime care traiesti clipa cu adevarat. Simti totul intens, te daruiesti momentului. Din pacate nici ei nu inteleg asta. Au uitat, ratiunea a pus stapanire pe ei si nu stiu cum sa te linisteasca decat cu : "mai tarziu vine mama sa te ia", " nu mai plange, sunt doar cateva ore".

Ei, oameni cruzi, se prefac ca nu le pasa, se prefac veseli si optimisti, isi inchid sentimetele undeva si se duc la serviciu. Nu te mai aud cum plangi, isi spun : "lasa, o sa se obisnuiasca, asta este, toti au trecut prin asta, este bine". Numai ca tu plangi in continuare, nu esti bine, oricat ar zice ei altceva. Nu mai dormi linistit, o cauti in somn, sa fie aproape, te scoli des si verifici daca e langa tine. Nu ti-e sete, nu ti-e foame, ti-e doar frica. Si e intensa. Iti face micul trup sa functioneze alert, mancarea e repede consumata, energia se elibereaza imediat, tu esti mai vioi ca niciodata, mereu pe faza, pana te doboara vreo raceala si atunci vine si o mica depresie.
Ceva nu a mers bine azi in locul ala pe care il urasti, dar nu ai cum sa te exprimi altfel decat prin revolta fata de tot ce e in jurul tau aici, unde e mama, unde e mereu cald si sunt jucariile preferate. Ii spune "acasa" locului astuia, asta o stii, inca nu o spui, dar intelegi. Cand mergeti la mimi si nadu; la mitzi, si auzi la un moment dat, "gata, mergem acasa", te duci repede la usa, unde este incaltamintea, te incalti daca ai venit in adidasi, si te joci cu cheile din usa. Te duci la mama si la tata, ii iei pe amandoi de mana si ii duci catre usa, gata, plecati.

Cu tata ai avut tu ceva de impartit la un moment dat, nu-l mai pupai. El te ducea acolo. Pana in ziua cand a venit si te-a luat, de atunci l-ai acceptat iar ca la inceput. Tot el te ia de acasa, de langa mama, dar acum nu mai esti suparat asa rau pe el, faci cu mana lui mama, "ta, ta" si mergeti catre masina.

Masina, o placere, cel mai bun leagan, altul nu ai cunoscut. Te ia somnul imediat, esti in siguranta, numai sa fie masina ta, "masina cu leu", cum ii zice mama. Recunosti sigla imediat si i-o arati in plimbarile voastre, iar daca se intampla sa vezi  o masina identica cu a ta, te manifesti si mai zgomotos.

Mama nu prea a fost martora la razvratirea ta, dar atunci cand te-a vazut cum refuzi sa accepti situatia, a simtit un junghi in stomac si parca se crea un gol care inghitea tot. Ce ar fi dat sa fie alta situatia, sau macar sa pricepi acel "mai tarziu". Se certa in gand cu toate promisiunile primite pana mai acum, "lasa, o sa vedem noi, ce-om face", "e prea mic pentru cresa", "cum, el e copil de cresa".


Acum tu esti acolo iar mama se simte vinovata pentru situatia asta, dar te vei obisnui iar, o sa fie bine, mai tarziu va veni mama sa te ia. 

Minunea noastra vorbeste

Stiu, am mai avut postari despre inceputurile vorbirii lui Tudor, dar acum e cert. Are o voce asa subtirica si hotarata cand stie ce vrea, si intrebatoare de cele mai multe ori. Tonul este ascendent : vrei ... X ? :  nu ?;    tati ? mami? 

Am observat ca este atras de cuvintele cuiva care vorbeste tare sau rastit: aude diverse personaje la tv, prin filme si incearca sa redea cat mai bine ce aude. E foarte haios, izbucnim cu totii intr-un ras admirativ. "sa-ti faci bagajele si sa pleci' spuse o tanti intr-o faza la tv: "bagajelepleci" fu replica lui Tudor. 

Si bineinteles daca aude cuvinte noi sau sunt rostite de altcineva decat mine sau Paul, e o ocazie numai buna de a le repeta: maia, cu accent pe i = maria, gheghe = gheorghe etc.

In rest foloseste ultimele doua litere ale cuvintelor, sau ceva asemanator: una cu u mut = luna, ia cu accent pe i = lumina, apte = lapte, ante parca = noapte, chiciup = ketchup, ica = painica, tapa = apa, un alt ia = rosia, mandarina, dupa caz... 

Incearca sa redea si cuvinte din alte limbi, depinde de melodiile care il atrag cantate in engleza... Danza Kuturo, nu-i engleza dar ii place la nebunie. La un moment dat o puneam la nesfarsit si tot nu se plictisea de ea. Inainte de asta avea o slabiciune pentru Lady Gaga cu Alejandro, il luam in brate si dansam. 

Admira fetele de la aerobic. Le urmarim de la fereastra din bucatarie cum danseaza sau topaie pe arcuri : kangoo jumping. Asa am ajuns la Danza Kuduro, ele dansau pe melodia asta, asa ca a trebuit sa redam si in casa atmosfera de la sala. Am gasit chiar un filmulet pe melodia asta de dans aerobic asa ca am trecut toti la treaba. Mai ales ca tataia l-a invatat anumite miscari de dans, numai bune sa ne antrenam. Ceilalti tatai si mamai sunt : mimi si nadu, mai usor de pronuntat. 

Dennis the menace

Personalitate vulcanica: poate erupe in orice clipa, pus pe sotii si pe faza la orice. Trebuie sa avem grija ce facem si ce spunem caci mica maimutica inregistreaza si reda tot, bineinteles avand mare grija sa excluda "nu-ul" din ecuatie.
Exemplu: "Bine ca nu ti-a bagat pufarine in nas" - era preocupat sa ni le indese pe gat, in clipa urmatoare, ni le indesa in nas, printre pleoape..

Intr-o seara adevenit robotel. Incerca sa-si gaseasca drumul pe bajbaite dintr-o camera in alta, avand o mare galeata pe cap.

Faptul ca facem mancare impreuna e deja la ordinea zilei. A devenit expert: orezului cu lapte ii adauga un sfert de sticluta de esenta de rom, canapelei niste suc de rosii, iaurtului putina sare iar el s-ar asezona cu multa placere cu o punga de floricele de porumb.

Toamna lunga si frumoasa

In putinul timp liber incerc sa fiu cat mai activa ca sa simt ca profit din plin de el. Mai fac o vizita, mai ies prin centru, mai dau o fuga prin magazinele pentru bebelusi pt innoirea garderobei pentru iarna, apoi ne plimbam in parc sau ne ingrijim racelile si guturaiurile. De cand cu cresa e tot timpul racit, nu atat din cauza colectivitatii cat din cauza sculatului de dimineata si iesitul in frig, schimbatului de doua ori pana la piele - cei de la cresa tin neaparat sa-i schimbam in alte haine de interior. Cele de strada au germeni, cele de interior cica nu mai au. Asa ca il schimbam din pijamale in haine de strada, apoi in alte haine, cand il luam la fel, iar el si ceilalti sunt expusi mereu la schimbarea breusca de temeratura = cald, rece, cald, rece, cald rece = acasa, afara, masina, afara, interior, afara. 

Sfarsiturile de saptamana le petrecem mai mult in deplasare iar saptamanile robotind. Mai nou, ma gandesc la o recalificare. Poate nu ar fi rau sa ma pregatesc pentru o adevarata meserie care sa-mi dea si posibilitatea de a pleca din tara. Ma mir cum nu mi-a dat prin cap pana acum chestia asta. Poate pentru ca nu ma mai credeam in stare sa ma reapuc de alte studii. Iar sa invat pentru ca mai apoi sa nu am ce face cu diplomele, ceva sa merite adica. Dar deocamdata e doar o idee. Va fi ceva pe termen lung oricum. O investitie in viitorul mai indepartat.

Tot despre cresa

Suntem in a patra saptamana de cresa si ne mentinem punctul nostru de vedere. Il luam la 12.30 in loc de 16. Se pare ca ritmul pe care l-am impus noi si nu cresa da roade. Daca ar fi fost mai flexibili ar fi dat roade si mai repede si mai fructuos.

Mai jos este ceva ce am scris tot intr-un of si un fir-ar... de acum vreo doua saptamani aproximativ :

Sunt doua tabere care ar trebui sa convearga :

 Fiecare copil este unic  -   Regulile sunt aceleasi pentru toata lumea.

=> Pentru ca fiecare copil este unic regulile trebuie adaptate in functie de copil, inventam altele adica, mai bune si mai eficiente pentru toata lumea.

Altfel toti ar trebui sa fim ciopliti dupa acelasi tipar - vezi Patul lui Procust, si asta se cam intampla din pacate.

Citisem ca la inceput copilul ar trebui sa petreaca la cresa o ora, apoi doua, trei si asa mai departe, parintele sau parintii fiind de fata la procesul adaptarii. Parintele ar fi iesit din sala atunci cand copilul ar fi uitat de prezenta lui acolo insa nu ar fi plecat acasa, ar fi ramas pe hol, in curte, putand fi gasit de copil, acesta nesimtindu-se abandonat dintr-o data.

Am mai citit de asemenea de foarte multe cazuri de copii care nu se adapteaza asa usor, care plang in nestire dar considerandu-se un lucru normal, parintii se imunizeaza oarecum la aceasta situatie si asteapta ca prescolarul sa se adapteze intr-un final de voie de nevoie. Aceste cazuri nu intra in categoria celor care au parcurs pasii de mai sus, o ora, doua, trei impreuna, sau cine stie, au fost mai grabiti parintii.

Vazand ca institutia noastra nu accepta acei pasi ne-am zis ca ... nu ne-am zis nimic de fapt, am incercat sa-i convingem ca am vrea sa procedam altfel. Zid. Asa ca am mers pe mana lor. In prima zi l-a dus Paul, a doua sau a treia zi am fost amandoi. Ne-a fost smuls din brate cu pretextul ca asta e cea mai buna metoda de a lua copilul de langa parinti ca altfel vor plange si ceilalti si el nu se va mai dezlipi deloc de langa noi. Ok, asa o fi, dar sa-l vezi de fiecare data urland ca din gura de sarpe, cu o expresie de abandon pe chip si disperare nu e tocmai placut. Bine, daca nu vor decat asa, ok. 

In prima saptamana am vrut sa-l luam la 11.30, numai ca au tot facut presiuni sa-l luam de la 12.30. Am cedat pentru o zi, doua, numai ca am zis hai totusi sa ne respectam planul. Cand ma duc sa-l iau mai devreme m-au trimis acasa cu mana goala, iar eu, luata pe neasteptate, am plecat. Am facut o jumate de ora pana acasa doar pentru a pleca iarasi in 5 minute. Plangea cu lacrimi de crocodil. Pe el nu poti sa-l fortezi sa faca ceva ce nu vrea: iti urla pana se sufoca si face greva foamei o zi intreaga. Nu mi-a mai mancat trei zile, nu mi-a dormit trei nopti. Nici noi.

Cat despre frica de zidurile cresei, de oricine ne venea in vizita, am inteles ca sunt normale... si chestia cu imbolnavitul de ciuda este normala. Daaar, nu ar trebui sa le consideram normale ci ar trebui sa gasim solutii pentru a indulci adaptarea. Asta-i baiul, la noi nimeni nu vrea sa auda ca s-ar putea si altfel. Probabil si in alte parti este la fel dar am auzit ca mai sunt si alte locuri unde este altfel, deci se poate. 
De ce nu merg in alte parti, ca nu am cum. Aici este cel mai aproape de mine, convenabil ca pret si la indemana si cand voi incepe serviciul. 

Uimirea noastra este pur si simplu legata de intransigenta oamenilor cand vine vorba de niste suflete mici, fragile de a caror suferinta cei mari se detaseaza ca nu care cumva sa sufere prea mult.

Saptamana asta ar fi trebui sa-l luam la 16 fara ceva. Numai ca am decis sa o luam de la zero, infruntand sistemul. Ne-am dus impreuna, eu ramanad cu el vreo ora, o ora jumate, apoi plecand dupa ce el incepea sa se acomodeze, sa se joace sa se simta bine. Este foarte greu. Sunt privita ca un extraterestru si dojenita incontinuu de catre toata lumea care se perinda pe hol, caci mai departe nu am voie sa intru, in sala adica, e interzis parintilor. ( Copiii sunt la un fel de puscarie ) 

Sa mai spun ca ne-am imbolnavit, nu am putut manca doua zile, mi-am dat stomacul peste cap, de dormit nu prea apucam, caci Tudor plange aproape incontinuu. Dar, se pare ca e normal, dar noi nu ne putem impaca cu asa o normalitate. Poate suntem noi dusi cu pluta, asta e, vom incerca si ca noi. 

Tudor oricum pare ca se va acomoda, vad asta, simt asta. Dar cu rabdare si intelegere. Am spus si ca a facut greva foamei pentru ca a fost fortat acolo sa manance. Speram ca vor sta de vorba cu noi si vor cere chiar ei informatii cu privire la felul de a fi, dormi, manca, juca, socializa al copilului. Noi l-am descoperit in timp si acum il cunoastem, de ce sa se chinuie si cei de acolo cu descoperitul si frustrarile daca pot afla totul usor. Nu le pasa. Ei doar pazesc, indruma dupa program. Nu te incadrezi esti izolat, pus in patut, in camera de somn, cam asa functioneaza lucrurile. Se pare ca pentru asta sunt cresele. E ca in natura. Un loc unde sunt adunati puii ca sa fie in relativa siguranta pana se intorc mamele de la vanatoare. Daca am fi si noi animale ar fi in regula numai ca cica am fi ceva mai mult. 

Oricum lipsa oamenilor de intelegere, de comunicare, ne calca pe nervi. Asta e, e greu sa fii parinte, avem si noi nevoie de consiliere, dar e greu sa fii si copil mic, are nevoie de rabdare, intelegere si compasiune daca nu iubire.  

Cresa, o aventura neplacuta

Inca ceva ce nu as recomanda nimanui, cresa. Nici nu stiu de unde sa incep, e o porcarie si in mare parte din cauza parintilor. Conducerea e de tot cahul iar parintii sunt o sleahta de nebuni. Lumea in care traim ne da o mare plama peste obraz. Alergam de nebuni sa facem bani pentru de toate si uitam de noi, de lucrurile importante. Suntem vinovati de a ne conforma unei vieti impuse de idiotii de la conducere care uneori se scuza sau nu, dar de cele mai multe ori raman indiferenti. Am devenit orbi la confortul personal, al familiei, la sanatatea mentala si integritatea fizica. Am intrat intr-o cursa nebuna care se va termina cu moartea noastra. Asa cum infernul ar fi ceilalti, sistemul suntem noi. Degeaba dam vina pe sistem, noi il facem, noi cei scartari si invidiosi pe altii. De ce sa-l ajut pe vecinul meu sa-si faca o firma, de ce sa-i aprob niste acte, de ce sa castige el mai mult, de ce, de ce, de ce? Mai bine nu. Nu pot eu, sa nu poata nici el. Cam asta e sistemul. Are cineva mai multi bani decat mine, hai sa mai bagam niste taxe si asa mai departe. 

Ce nu merge la cresa? Lipsa de flexibilitate. Toata lumea are ochelari de cal dar cred ca asta se intampla peste tot. Cresa = Romania. Oamenii nu mai sunt in stare sa comunice, sa medieze, sa ajunga la un compromis, sa gaseasca solutii si sa aplice si alte metode. Nu, cineva a invatat la un moment dat un lucru si atunci e clar batut in cuie. Nimic nu se schimba, trecerea timpului peste individ il face orb si atoatestiutor. De parca ar fi devenit in mod miraculos un fel de Zalmoxis, retras undeva intr-o pestera dar capabil sa citeasca timpurile. 

Astia sunt tampiti la cap, dusi cu pluta si nu in ultimul rand o apa s-un pamant. 

Aventura asta neplacuta a cresei e de fapt una foarte frustranta pentru ca nu avem voie sa ne ajutam copilul sa se adapteze treptat la ceva total necunoscut. Se vrea sa se intample totul dintr-o data. La concluzia asta a ajuns personalul iar parintii sunt total de acord cu asta. Daca ei au avut copii bolnavi, nefericiti si dati peste cap atunci e normal ca tuturor sa se intample la fel. 

Poate ca suntem noi anormali intr-o lume normala, ne-am nascut cu picioarele inainte si vedem lumea cu susul in jos, cand totul este de fapt bun, frumos si bine pus la punct, o lume ideala, ce mai. Ajungi sa te indoiesti de propriile trairi, idei si normalitate.
 

Prima zi de cresa

S-a nimerit sa fie marti 13. Cum nu sunt superstitioasa nu am dat importanta chestiunii numai ca fiind o prima zi a ceva si acel ceva fiind un lucru nou, necunoscut, a fost o zi destul de grea. 

Nu am fost si eu la cresa dimineata. Ne-am zis ca daca tot ii duce dorul lui tati in fiecare zi de serviciu acum ar fi o ocazie sa-l insoteasca o parte din drum. Cred ca si maine va fi la fel indiferent daca mergem cu totii sau numai unul dintre noi, pana se va adapta la un nou mediu si la absenta noastra. 

Acum e nevoie de si mai multa rabdare caci el e suparat si pare ca nu mai asculta deloc. La cresa fiind spatiu restrans odata ajuns acasa vrea sa se desfasoare sa stea cat mai mult afara. Cresa nu-i satisface nevoia de iesit, plimbat. Deocamdata e doar un mediu nefamiliar, inchis.

Maine va fi mai bine, daca nu, va fi mai rau. 

Septembrie la mare

Am sarbatorit venirea toamnei cu inca o excursie la mare. Am prins o vreme de invidiat, o plaja cat cuprinde doar pentru Tudor sa alerge dupa vrabiute si o mare atat de calda ca nu ai mai fi iesit din apa. Au fost trei zile superbe de veselie si joaca, soare si cules de scoici. 





Am fost insotiti de tataia Mircea total neasteptat, daca ar fi venit si tataia Radu ar fi fost si mai haios. Marea e prietena noastra si nisipul cea mai frumoasa jucarie.Am pasit neinfricati prin alge si scoici colturoase si nu ne mai saturam sa mergem goi si desculti peste tot. Micul cavaler jedi nu a stat o clipa locului dupa cum ii este obiceiul si s-a luptat neincetat cu somnul si tantarii.










Cum sa nu-l mananci

Cand bea singurel cu paharul, cana, sticla; se incalta  cu incaltarile lui dar si cu ale noastre ca sa iesim mai repede afara; cand cauta prin buzunarele gentii lui taica-su si gaseste te miri ce, sau o tarsaie dupa el prin casa ca si cum ar fi om mare si s-ar duce la serviciu. Sa-l vezi calare pe rusacul cu laptop-ul zgandarind mouse-ul.

E atat de dulce cum doarme in tot patul, ofteaza si se intoarce pe partea cealalta. Cum sa nu-l mananci tot, intreg atunci cand vede masina si vocifereaza pana ce se ineaca. Un : haaa! uimit, cu gura cascata si fuuugi la masina sa tragi de portiere. 
Cum, iesim toti la plimbare si nu mergem cu masina, nuu, el vrea cu masina. Dar daca se intampla sa vina Mimi cu Radu cu Loganul, vai, e jale, incepe sa planga ca el nu vrea decat cu masina lui, dar ii trece odata ce se pune in miscare. 

Si sa-l vezi langa pisica, cum o priveste in ochi, o pupa pe nas si o trage de coada. Se lungeste langa ea fericit si o tine bine sa o simta aproape.

Acum sunt la plimbare iar eu ma plictisesc. E casa goala fara ei. 

La Maneciu

Am reusit sa mergem mai des la Maneciu in vara asta. A fost cald, Tudor a mai crescut si se adapteaza mai usor. Recunoaste imediat oamenii si locurile si ii plac foarte mult animalele. 

Da apa puilor si de mancare pisicilor si catelului. Si daca nu-i mai dam voie sa dea de mancare vietatilor din jur, ca sa pape el in loc sa fie preocupat de altceva, se preface ca vrea el de mancare, baga in gura apoi suipa ca sa dea la pisica de sub masa. 

 Ii place sa se joace la portita de pe prispa si sa se prefaca suparat ca ar fi singurel.

E maare smecher.

Da, asa e.

Vorbim putin

Tudor vorbeste numai atunci cand vrea. El vorbeste tot timpul, insa intr-o limba cunoscuta numai de el. Ma bucur ca este priceput la limbile straine, ma mosteneste :P. Asta cred ca este o urmare a vietii intrauterine cand ma uitam la filme coreene :)). Sa vezi ce captivat este de reclamele de la tv, de muzica si de diferitele intonatii ale celor care apar in ele. 


(poze facute la mare, cu noua tunsoare; se uita la tv-ul cocotat undeva aproape de tavan, de ne suceam gaturile de tot)


Flacau mare

Pe langa curiozitate are si o incapatanare pe masura. Tudor invata repede toate gesturile si cuvintele si mai ales melodiile. E un maare meloman. Cred ca are o buna ureche muzicala dar o si mai mare placere in a spune "nu" la mai tot ce-l intrebi. 



Ajutorul lui tati

Tudor trebaluieste de zor cu surubelnita, cu cablurile, cu butoanele dar ma ajuta si pe mine la treaba: sterge pe jos, scurtura, stoarce, spala hainute, face de toate.


Insa cel mai mare mester este la calculator. A dat gata un mouse si cat pe ce si o tastatura. Ca sa nu mai vorbesc ca este un DJ desavarsit potrivind sonorul muzicii din boxe dupa pofta inimii.

Zi memorabila

Il iubesc prea mult. Dar nu exista asa ceva cand e vorba de bucatica desprinsa din tine. O sa ne fie greu dar crestem, nu ai cum sa impiedici asta 

Vantul de azi in apropierea apei imi amintesc de mare, de Vacanta: fara griji, fara sa duci dorul cuiva, fara sa-ti fie prea cald sau prea frig sau prea plictisitor. O zi perfecta de care sa-mi aduc aminte cand voi fi la serviciu si ma voi intreba ce faceam anul trecut pe vremea asta... 

Suntem in Carol acum si am mers prin alte locuri, l-am lasat pe Tudor sa ma conduca, pe Tudor si bazdagania cumparata ieri de care nu se mai desparte cand iesim afara. Face kilometri, el care oboseste repede cum se vede pe jos, pe langa carucior. 

I-am cumparat ieri o jucarie din lemn cu roti si cu un bat, o varianta la roata cu bat, varianta la randul ei la cercul de pe timpuri. Si ca sa vezi coincidenta a primit tot ieri de la o prietena si o roata, asa ca sa-l vezi ce alearga cu  jucariile astea pe afara. 

Imi pare rau ca nu i-am facut nicio poza -  lui, zilei - dar imi ramane imaginea intiparita in minte. Soare, apa, vant, racoare, o zi placuta de vara, petrecuta placut, vesel si muult. Am ajuns acasa si asta se tot intampla in ultimul timp, tarziu, dupa vreo 6 ore petrecute afara si cu dureri de picioare. Fericire cu exceptia nazurilor pe care le face cand nu vrea sa mai plece de la locul de joaca sau de langa vreun alt copilas cu jucariile - qw1ewd - Tudor - sale. 

Zi memorabila, nicio zi  ca cealalta, asa e fiecare zi. 


Enzo sau arta de a pilota pe ploaie

Editura Leda m-a cucerit cu romanele sale despre Love & Life, cum spun ei. Anul trecut la un targ de carte am facut o achizitie pe care am apucat sa o citesc abia anul acesta, dar nu despre acea achizitie este vorba acum ci despre un roman atat de trist si optimist totodata incat iti schimba starea de spirit si te pune pe ganduri: Enzo sau arta de a pilota pe ploaie

Garth Stein este autorul, dar asta nu prea conteaza, nu stiu cine este, nu am auzit de el pana acum si daca nu i-as fi scris numele cred ca nici nu l-as fi remarcat.

Naratorul este un labrador fara pedigree, cainele familiei care trece prin incercari care i-ar dobora si pe cei mai puternici si curajosi oameni. Stapanul sau, un pilot de curse in devenire, se ghideaza in viata dupa filosofia de pe pista. Isi initiaza fara sa stie patrupedul in arta de a pilota pe ploaie. Asa ca Enzo face tot ce-i sta in putinta pentru a urma principiile stapanului sau sperand ca in viata urmatoare se va reincarna in barbat si va duce o viata onorabila. 

Romanul este presarat cu "maxime" care intr-un moment de cotitura iti pot salva sufletul. Daca nu le iei in seama atunci fii atent la cine ai prin preajma si ce semnale iti trimite caci s-ar putea sa-ti salveze viata. Micile intamplari cotidiene pot fi la un moment dat cheia enigmelor care ti se vor ivi in cale mai tarziu. Asta ne invata Enzo, observator atent si tacut al stapanului si familiei din care face parte. Ganditor profund, chiar daca comportamentul il mai da de gol din cand in cand, la urma urmei e un caine, ne invata sa fim perseverenti si disciplinati, sa dam totul pentru a castiga cursa, chiar daca asta se va intampla ceva mai tarziu. Totul e sa participi la cursa si sa nu te dai batut dupa primul viraj. 


Romantic Porno

Am dat peste titlu intr-o revista si mi-a starnit interesul. Dar nu titlul cat autorul: Florin Piersic Jr. Nu stiam ca scrie, asa ca la Bookfest l-am cumparat, romanul, nu titlul nici autorul.

Incepe abrupt la persoana a treia si da senzatia ca scrie despre el, despre el, autorul. Autorul se depersonalizeaza si se analizeaza. Dar bineinteles este o impresie, dupa cum stim, autorul este scris, este preluat de catre mana care scrie, de catre naratorul care nu se mai regaseste in autor. Persoana devine persona iar autorul, numele de pe coperta, persoana pe care o cunoastem prin sticla televizorului dispare, se pierde in hatisul povestii. 
Nu-mi place primul capitol.

Al doilea este la fel numai ca deja naratiunea te capteaza prin jocul seductiei dintre personaje, joc pe care naratorul ni-l trece cinematografic prin fata ochilor. 

Al treilea capitol pare desprins din alta poveste, din alta carte, din alt spatiu cultural. Numele propriu cu care incepe capitolul este nelalocul lui. Cine este acest personaj, de unde a aparut, ce face, cum este. Este asa cum banuim noi, cei care citim curiosi, sau naratoul va arunca in aer toate presupunerile... 

De la al patrulea capitol, cititorul este deja subjugat. Trebuie sa continue pagina dupa pagina sa descifreze jocul personajelor, personalitatea fiecaruia.


Naratorul isi intra in drepturi si se incarneaza, se personalizeaza dar pastreaza mereu distanta, chiar atunci cand ai jura ca se contopeste cu personajele pe care le urmareste obsesiv. Alterneaza persoanele, a treia devine intai, romanul capatand contur si logica. 

Personajele sunt doar patru: doi barbati si doua femei, poate sunt doar doua in ipostaze diferite, ca si cum in universuri paralele fiecare persoana ar putea fi exact opusul calei care este. Sau poate doar naratorul exista, personajele neavand viata decat in mintea lui bolnava, pierduta in visarea data de narcotice. 


Romanul sta sub semnul timpului ce curge ca printr-o clepsidra, fiecare graunte de nisip fiind foarte pretios si atent analizat. Capitolele sunt desemnate prin ore, intamplarile masurate prin miute si secunde personificate, sisifice. Timpul curge greu, timpul cara dupa el poveri sau se strecoara neobservat, deghizat, rusinat uneori. Timpul este un leit-motif iar romanul este fara sfarsit. Poate ca personajul principal va fi omorat intr-un alt episod, in cartea ce va urma sau nu. Cine stie.

Cartea merita citita, va invit la lectura si la impresii. 

Soldat american

Inainte de a merge la mare si a muri de cald si transpiratie l-am dus pe strumf la tuns. I-am lasat pletele pe podeaua ozn-ului sub supravegherea atenta a omuletului verde. Mai a stat mai s-a luptat, in final un soldat s-a aratat de sub casca de par blond. 

Si am ajuns si la mare unde strumful a stat numai cu sapca sau caciulita pe cap. 

Vacanta la mare

Am fost si la mare toti trei, ba chiar toti 5 - au fost si bunicii. Temerile cu privire la soarele arzator si la mofturile alimentare ale strumfului ne-au fost spulberate. Soarele a fost zgarcit si vantul foarte generos. In 5 zile jumatate am reusit sa vizitez valurile doar de vreo doua ori, apa a fost rece ca gheata si vantul a intensificat senzatia. Am avut impresia ca vantul musca din mine dupa ce am iesit din apa.

M-am ales cu o otita dupa asa un sejur vantos si cu un strumf fericit. A avut liber la distractie : nisip si apa incalzita la soarele zgribulit. Am stat mai mult imbracati, dar ne-am relaxat. Am fi vrut sa-l tinem dezbracat cu cucu' in soare dar poate data viitoare. 

Daca vreti prajeala luati-va bilete in sezon. Noi ne-am luat teapa dar pentru Tudor a fost bine, fara insolatie, fara arsuri, doar joaca, mancare si somn. 

Despre mama

Am vrut ieri noapte sa scriu despre mama, a fi mama, despre mama mea si altele asemenea. 

Am visat ca vine mama de la serviciu si am simtit ca sunt in siguranta, ca atunci cand eram la mama acasa. Si mi-am dat seama ca mama este acasa, ca ea este siguranta si curajul de a merge mai departe pentru noi toti. Mi-e dor acum sa fiu la mama, fara griji, fara probleme, cu toate ca atunci aveam si griji si probleme dar de copil, de adolescent, de om tanar si mi se pareau mari si importante. 

Tocmai am citit pe un blog cum "a trecut trenul" peste proaspetele mamici si cum a trebuit sa accepte ca viata li s-a schimbat si ca trebuie sa renunte la ce au fost candva. 

Ei bine peste mine nu a trecut niciun tren, eu am fost trenul care si-a depasit vechile linii si imi place noua priveliste. Ma mira si ma intareste sentimentul ca eu sunt acum un refugiu pentru un alt suflet care imi spune mama. Nu simt ca as fi pierdut ceva, le putem face pe toate impreuna. Si daca inainte am fost doi comozi, acum de bine de rau ne mai mobilizam sa mai iesim pe ici pe colo, de cele mai multe ori impreuna, ceea ce ma bucura enorm. 

Am avut si am toata admiratia pentru cei care si-au luat copiii peste tot indiferent cat de mici au fost. Cei din afara fac asta, la noi parca e mai putin impamantenita ideea asta de a-ti lua copiii dupa tine, ca mai sunt bunici, mai sunt dorinte de distractie fara copii, de parca i-am fi facut dintr-o datorie fata de nu stiu cine pentru ca mai apoi sa-i punem undeva bine si sa ii scoatem pentru a ne lauda cu ei sau pentru a ne asigura ca nu ne moare speta. 

Eh, este greu pentru toti, numai ca resimtim diferit schimbarea. Poate este mai usor pentru cei care nu au fost cu adevarat independenti fata de cei care au locuit singuri, au avut o libertate de msicare si de decizie mai mari. Schimbi mai usor o cusca cu alta. Pentru fete ar trebui sa fie si mai usor decat pentru baieti, ca la urma urmei ele schimba vreo trei custi: familie, casatorie, maternitate.


Somn usor tuturor, sa va tineti mamele aproape.

Distractie

Da, numai de distractie nu-mi ardea mie pe 1 iunie, dar cum biletele fusesera deja obtinute, iar Tudor se simtea deja mai bine, clar, mai bine, am fost si la teatru. 

Cum urmaresc emisiunea Tonomatul DP 2 si cum se apropia ziua Ioanei, am prins ocazia de a scrie si cere cateva invitatii la piesa "Ma mut la mama", scrisa de Andreas Petrescu - unul dintre tonomati si protagonisti. Piesa a fost la Sala Palatului unde am ajuns cu taxiul, patru fete si un copil, patru doamne, pardon. Una era sarbatorita, o a doua cu o jumatate a fetei amortita de la anestezia unei lucrari la o masea, o a treia facandu-si griji pentru bebelusul lasat acasa in grija cuiva din familie: bunica, sot; amandoi in celasi timp; unul sau altul sau ... niciunul ?! si moi, care ar fi trebuit sa fiu la volan, numai ca Paul nu a ajuns la timp din cealalta parte a orasului, deci l-am luat pe Tudor cu mine. 

Stai, a treia fata, cea cu bebelusul, si-a dat seama in taxi ca mai vazuse o data piesa. 

Am ajuns, l-am predat pe Tudor lui Paul, ajuns inaintea noastra sa ridice coletul, si am inceput sa dam ocol institutiei, de la casierie la intrarile principale si viceversa. Am vazut ca nu dau de domnisoara de la care trebuia sa ridic invitatiile, am inceput sa sun ca disperata, incurajata si de grupul vesel, ca daca ramaneam pe afara, ca doar lumea incepuse sa intre. Numarul la care am sunat m-ar fi ajutat sa dau de domnisoara, de invitatii sau de o mana de ajutor, dar vezi matale, nu raspundea nimeni. Oare la cine sun, o secretara ceva, vreun functionar care a plecat acasa. De unde, il sunam chiar pe Andreas, care, dupa ce mi-a raspuns, m-a tinut de vorba pana am gasit pestera lui Alibaba si am aflat parola. Nu am inteles prea mult din conversatia-monolog, caci probabil Tudor s-a jucat candva la telefon si mi-a dat volumul la minimum. 

In sala, dupa ce ne-am gasit "lojile" oficiale, doua inse in dreapta tribunei centrale, doua in stanga, ne-am reunit si ne-am pus mai intai pe plictisit, ascultandu-l pe directorul Salii Palatului, apoi pe ascultat si gustat replicile piesei. Una chicotea, alta era amortita, o a treia avea oaresce tic nervos la un picior, iar o a patra se simtea bine urmarindu-le pe toate. 

Au trecut doua ore si ceva pe nerasuflate. Am trait doua piese ca in doua universuri paralele, pe una am vizionat-o, pe alta am jucat-o iar acum totul e istorie. 

Sa mai fie!

Descoperire

Azi am observat aparitia celei de-a doua perechi de maselute de jos. Asadar, febra si poate chiar "enterocolita" li s-au datorat. Daca as fi ascultat sfatul doctoritei de a da lui Tudor antibiotic timp de 30 de zile pentru o infectie urinara pe care nu a avut-o, proba a fost contaminata, sau un alt antibiotic dat la sfatul unei alte doctorite de la Grigore Alexandrescu, ce-i drept fara sa-i fi facut analize, am fi facut o mare greseala.
Acum o sa ne tratam babeste cu foi de ceapa calita pentru a scapa de durerea de gat, si eu si el, si sa speram ca vom trece cu bine si de alte provocari. 

O saptamana de cosmar

Ne-am luptat cu o enterocolita, infectie urinara si acum cu o raceala. Cat din tot ce am insirat aici a fost real, inca nu stiu in intregime. Am vizitat doua spitale, am vorbit cu trei medici, am avut nopti nedormite si zile fara sa pot manca ceva, disperare cat cuprinde si lacrimi care as fi vrut sa curga dar s-au incapatanat sa lipseasca. E ingrozitor sa-ti vezi copilul zacand ca o carpa, neavand putere sa se dea jos din pat, sa mearga, sa manance. Doctorita lui mai mult ne-a bagat in sperieti, lucru care ne-a determinat sa facem cercetari. Bine am facut ca nu am ascultat-o, nici nu o vom mai face. Ne-am simtit ca doi parinti neputinciosi, fara experienta, cu o responsabilitate mai mare decat am putea duce. 

Va doresc tuturor sanatate si multa incredere in voi si in instinctul vostru in caz de orice s-ar intampla. 


Timp liber pentru mame

Asa as vrea sa se numeasca ONG-ul pe care as vrea sa-l infiintez. Din pacate nu am resursele financiare, nici timpul necesar alergaturii cu actele necesare organizatiei. 

Ideea de baza ar fi ca mamele care isi cresc copiii mai mult singure din varii motive, sa  poata apela la aceasta organizatie care sa-i puna la dispozitie, macar o data sau de doua ori pe saptamana, un voluntar care fie:

- sa o insoteasca la cumparaturi, supraveghiindu-l/i pe cel/cei mic/i,
- sa o insoteasca la plimbarile in parc, dandu-i ragaz sa se relaxeze, pe acelasi principiu: sa-i urmareasca pe cei mici
- sa scoata la plimbare copilul/ii o ora, doua, timp in care mama se ocupa de gospodarie, sau isi trage sufletul,
- sa vina acasa sa stea cu cel/e mic/i in timp ce ea: baga rufe la spalat, face mancare, face curat

Voluntarii pot fi elevi de liceu din clasele terminale, studenti, de ce nu, viitoare mame, care se pun astfel la curent cu diversele probleme cu care se vor confrunta in viitorul apropiat; bunici, bunice singuri/e - dar nu cred sa existe astfel de voluntari. 

Dupa cum vedeti, ideea este frumoasa, nascuta din propria nevoie, dar tocmai nevoia este cea care ma impiedica sa o pun in practica, am nevoie de ajutor sau ajutoare. Este necesara realizarea unei echipe care sa: 

- promoveze ideea; 
- sa caute, sa selecteze si sa plaseze voluntari; 
- sa stranga fonduri; 
- sa organizeze diverse manifestari; 
- sa caute parteneri: reviste, targuri; 
- sa faca contabilitate 
- si mai stiu eu cate... 

E loc de idei, deocamdata organizatia e concept, dezvoltarea se va face pe parcurs, asa e si normal, nu? 

Timp liber

Marti, 17 mai, am fost si la concertul organizat de FHM, Inna, Akcent, Alex Velea, Play & Win, Senzor. Am dansat, ne-am simtit bine. Am fost in sfarsit la Arenele Romane. Pot spune ca anul asta, am fost in doua locuri in care voiam sa ajung de ceva vreme: Club Fabrica si Arenele Romane. In primul am fost de ziua lui Paul in al doilea de ziua mea, chiar daca nu a coincis si luna. 
La mai multe, si cu Tudor. E inca mic pentru atata zgomot, fum de tigare ... 

Azi, zi incarcata emotional

Ne-am petrecut o mare parte din zi, afara. Am ajuns acasa si s-a pornit furtuna. Am fost norocosi. Insa tot singuri ne-am plimbat, prietenii prichindei, fie bolnavi, fie cu dureri de dinti. Asa ca am petrecut 5 ore in aer liber, mancand, dormind, alergand dupa minge, jucandu-ne cu alti copii sau pe langa ei, fugand de ei sau plangand din cauza lor. 

Tudor a primit plamute din partea mea dar si din partea unei fetite obraznice. Din partea mea au fost meritate, din partea copilei, au fost gratuite. Trebuie sa invete sa se apere raspunzand cu aceeasi moneda in situatii ca cele de azi. Bine ca ii trece repede, nu stiu cat uita sau cat va transforma in informatie de vreun fel, cert este ca invata foarte repede si mult in perioada asta. Face progrese rapide, chiar daca ma repet, chiar asta este cuvantul -rapid, repede, viteza fulgerului. 

Scosul in parc ma pune in situatii neprevazute la care trebuie sa reflectez si fata de care trebuie sa iau atitudine cu calm si obiectivitate. Incerc pe cat posibil sa fiu obiectiva si sa mediez conflicte, dar uneori cand de cealalta parte nu gasesc maturitate, trebuie sa ma retrag. Deocamdata, cat e mic, il iau pe sus, il asez in carut si mergem, ma intreb cum va fi mai tarziu. Sper ca va intelege de vorba mai mult decat luat pe sus. 

E fugarit de fetite care vor sa-l ia in brate. El e de obicei cel mai mic la locurile de joaca. Pentru ca a mers de foarte devreme se joaca printre cei mari care in afara de dimensiuni, nu poseda inca si abilitati de interactionare sau intelegere mai bune decat ale lui Tudor. Asa ca explica-i unui tanc de 3, 4 ani ca nu e voie sa ridice un omulet prea greu pentru puterile lui, daca nu e vreun adult prin preajma, nu ai nicio sansa sa te faci inteles. 

Mai sunt situatii cand cu tot adultul celuilalt copil prin preajma, situatia tot scapa de sub control. Si parintii au nevoie de educatie din pacate, uneori chiar bunicii spre dezamagirea noastra, a parintilor tineri, care avem pretentia unor exemple de urmat din partea lor. 

Drept incheiere, fara legatura cu parcul sau copiii, aveti maare grija ce fel de instalatori angajati pentru micile reparatii din casa. Dupa ce a "reparat" in doua reprize oaresce chestii pe la chiuveta din bucatarie, s-a pornit inundatia. Asta e a doua chestie cu care ma aleg de pe urma instalatorului. Data trecuta m-a umplut de nervi, dupa ce am fost nevoita sa alerg prin tot blocul, cu Tudor in brate nervos dupa un somn ratat din cauza bocanelilor, ca sa fac rost de chei de la boxe pentru inchiderea robinetilor. Chei n-am gasit, reparatia a fost intarziata, macar mi-am cunoscut vecinii si ei pe mine. Dar pe instalator, sa nu-l mai vad. 

La cratita sau pe piata muncii

Amandoua, daca nu ai invatat carte sa fii cucoana. Hehee, unde or fi vremurile alea cand femeile cu facultati erau niste doamne, cu menajera, dadaca, sot cu stare. Dar or fi existat vreodata asa vremuri sau norocul dadea peste unele cateva ca si acum, sau ele dadeau peste noroc ... 

Astia doi ani de stat acasa si crescut copilul pot fi un blestem sau un noroc depinde de tabaceala pielii. A mea a fost cam prea fina si nu mai stiu acum cum s-o repar. In primul an, cat Tudor a fost mic a mai fost cum a fost, dar acum dau vina pe toti pentru incapacitatea mea de a-mi gestiona emotiile. In primele sase luni ale bebelusului te confrunti cu lipsa somnului si cu lipsa de autonomie fizica. Bebe te imobilizeaza cu alaptatul la cerere, dupa sase luni cu diversificarea ai incurcat-o, trebuie sa faci mancare speciala si separata de restul familiei ca si cand ai avea doua familii cu gusturi diferite. Si inca e usor, mesele sunt majoritare din lapte, restul sunt piureuri de fructe, cereale, supe. Tot dupa sase luni apar dintii, implicit nu te mai intelegi cu bebele, e nervos iar tu habar nu ai ce sa-i faci. Te enervezi, te invinovatesti si te enervezi iar. 

Acum, la 1 an si 4 luni e ca naiba. Trebuie sa faci totul cu bebele dupa tine indiferent de situatie, ca un handicapat neinteles de cei din jur care te cred un om cu capacitati normale si libertate de miscare. Imi dau seama de misoginismul celor din jur, barbati si femei, toti te iau de intreg, normal si putiincios. 

Traim intr-o societate care se vrea liberala, egalitara dar este schioapa, chioara, egoista si cu ochelari de cal. La noi barbatul a fost obisnuit sa-si faca doar meseria iar femeia sa faca de toate. Acum barbatul tot doar meseria si-o face iar femeia este super-femeie dar degeaba. Pana cand va dori si barbatul sa fie super-barbat, tara noastra va fi tot handicapata ca si pana acum. Ce inteleg prin super-barbat, omul capabil de empatie, altruist si generos, cel care doreste sa-si creasca copiii oferindu-le si afectiune nu doar bani ca sa traiasca. Nu e de ajuns sa ai o paine pe masa, ea mai trebuie si binecuvantata, cu povesti si vise, cu sfaturi si indemnuri. Sutul in cur si palma dupa ceafa mai trebuie si ele indulcite cu un luat de mana si dus in parc. 

Femeile dau in nas sa le faca pe toate dar, vai, sunt libere. Libere sa ce?! Sa munceasca in continuare. Nu poarta val ca la arabi, nici acolo nu o fi o fericire, dar profana de mine viseaza uneori la o viata linistita, unde fiecare lucru isi are locul sau si familia e respectata. Familia, nu am spus femeia, caci daca familia e la loc de cinste atunci si femeia este la fel. 

Si sarind la altceva ma iau de ziua barbatului. E o aberatie. Ziua barbatului este sarbatorita in fiecare zi. Femeia il intampina cu o mancare calda, cu patul facut cu hainele curate. El e mereu servit pe cand ei nici macar flori de ziua femeii nu i se iau de fiecare data. E prea costisitor... Bun, la munca daca sunt prea multe colege inteles, ca doar nu te culci cu ele, ele nu-ti ofera tie nimic, asa ca de ce esti tu obligat sa le dai lor ceva. Eh, aici intervine generozitatea, atribut al claselor sociale inalte, educate, cu traditie in alte tari. La noi, popor de tarani, nici nu poti sa ai pretentii de astfel de manifestari. 

Fetelor, hai sa emigram. Nu ne-am nascut printese, dar meritam sa fim tratate ca unele si daca taranii nostri nu ne sunt egali, sa ne slujeasca!

Din blog in blog

E asa relaxant sa rasfoiesti povestile din jurul tau, mai ales cand intalnesti povesti asemanatoare, familii frumoase si te regasesti astfel printre oameni. Dupa o zi epuizanta deschid pagini de jurnal ce nu mai e intim decat in masura in care devenim toti o singura persoana. Noi, voi, cu aceleasi preocupari, ne impartasim gandurile, experientele intr-o scriere comuna, intr-un roman fluviu a carui sursa e viata. Am renuntat sa scriu pe hartie, sa pastrez pentru mine, dat uitarii, gandul. Cred ca un soi de vedetism ma incearca atunci cand scriu pentru mine si voi in acelasi timp. Ma exprim si ma oglindesc. Pixul si hartia nu-mi mai sunt de ajuns ca unici martori. E un exhibitionism in a scrie jurnal online, o expunere a sufletului, o disectie in amfiteatru dar si un catharsis. Imi pun masca pixelilor si eliberez nalucilrile. Jurnalul nu mai exista, suntem noi, parerile noastre, un continuu feedback. E o alta dimensiune in expansiune. Poate ca si universul, internetul va sfarsi intr-un mare Bang. Se vor praji toate serverele deodata iar lumea va exploda apoteotic, in mintea noastra. 
Jurnalul online e noua forma de mitologie, de cultura populara. Punem bazele unei noi gandiri comune. Neuronii au prelungiri in varfurile degetelor si de aici mai e doar un pas la a ne integra masinariei. Nu mai intram in biblioteci, le luam dupa noi, scriem istoria in tramvai, devenim reporterii propriilor vieti. 
Ave jurnalul online, noua forma de exprimare.

O mama aparent prea tanara

Nu stiu daca se intampla tuturor dar eu am impresia ca sunt considerata de catre necunoscuti ca fiind o mamica prea tanara si fara experienta, adica fara responsabilitate. Eu pun acest lucru pe seama aparentelor. Chipul nu-mi tradeaza varsta si prin urmare uneori cand ies afara sunt bombardata cu diverse sfaturi sau chiar observatii din partea strainilor. 

In ziua in care m-am dus sa-mi depun actele pentru o noua carte de identitate - mi s-au furat actele - tanti de la papetaria unde am facut niste copii mi-a facut observatie ca asta nu e vreme de scos copilul din casa si ca trebuie sa fac copii la x acte ca altfel ... si de ce imi trebuie mie si copie dupa y certificat ca stie ea ca nu e nevoie. 
La sectia de politie o alta tanti foarte grabita care de altfel cam freca menta, tot avea atacuri de panica la aparenta uitare a mea sa adaug la dosar x, y, z acte, toate prezente numai rabdare sa fi avut ea sa i le dau pe rand, in timp ce cu o mana tineam geanta, cu alta hartiile, cu o a treia pe Tudor si  cu a patra ma pregateam sa dau cu subsemnatul. In sfarsit si-a dat seama ca aveam si eu nevoie de un mic ajutor, ca taare ma mai plictiseam si a chemat o alta tanti sa-l tina pe musiu Tudor in timp ce moi am stat la pozat. ( si da era nevoie si de copie dupa y certificat si da am avut absolut toate hartogaraiele necesare, nu mi-a lipsit nimic )

Nu mai stiu daca tot atunci, ceva mai tarziu, dupa ce aparuse si soarele, sau in alta zi, am fost cu puiul mic in parcul din spatele blocului. Cum nu iesim afara fara : servetele, apa, ceva de papa, umbrela, paturica, scutec, fiecare obiect dupa nevoi : vreme, ora din zi, bine asezate toate in gentuta, s-a gasit o tanti, si ea cu un bebe in parc, sa imi faca o mica observatie : daca vrei sa stai cu copilul mai mult afara i-ai o bananuta, cum avem noi. Buun sfat, numai ca nu e recomandat sa-i dai copilului mai mult de doua banane pe saptamana, Tudor deja isi mancase portia; noi eram deja afara de vreo 3 ore si Tudor deja mancase un covrig mare. Doar ca eu vazand ca Tudor s-a plictisit i-am zis amuzata : hai sa mergem sa papam ca vad ca ai inceput sa mananci pietre. Cucoana ce si-o fi zis, uite-o si pe asta cum are grija de copil, il lasa sa se joace cu pietricelele pana crapa asta micu' de foame.  

Ies cu Tudor la cumparaturi. Trebuie sa fac piata dar ma opresc si la targul ambulat de haine. Probez ceva iar doamna de la stand e draguta si il intretine pe Tudor. Termin cu hainele, el se plictiseste, il desfac din chingile carutului, il mai dau pe jos, il iau in brate, il asez in carut, ma opresc la alt stand. Doamna de la tejghea: dar cand iesiti cu copilul lasati carutul acasa, nu vedeti ca vrea sa mearga. Asa o fi dar eu trebuie sa fac si cumparaturi, sa cari si sacosa si copil e cam greu, cu carutul e mai comod. Asa e, dar uitati, vrea pe jos. Ii fac pe plac, il dau pe jos numai ca Tudor voia in brate. Il deranja lumea, voia sa plecam.

Am avut niste treburi la un notar in Valeni. Dezbracati copilul, o sa raceasca, aici e cald, afara e frig. Dar ea nu stia ca in masina adormise inainte ca eu sa reusesc sa-i dau jacheta jos, asa ca transpirase, deci l-am lasat in body cu maneca scurta si o bluza deschisa cu fermoar: adica in tricou, tradus in vestimentaie de adult. ( un copil se imbraca la fel ca un adult + inca un strat). Nu numai ca ea nu stia ca body-ul era cu maneca scurta si poate uitase cum si-a crescut ea copiii, dar si ea era destul de imbracata. Dumnezeu sa-i mai inteleaga pe oamenii astia. Or fi ei bine intentionati dar sa-si vada de treburile lor. Daca cineva si-ar bate copilul nu stiu daca ar interveni si poate nici nu ar trebui. Fiecare si le stie pe ale lui. 

Iar eu prefer sa fiu politicoasa si-i las in pace, uneori le fac pe plac alteori le dau replica, uneori se uita la mine urat de parca i-as jigni chiar daca le vorbesc frumos alteori inteleg si-si dau seama ca vorbesc aiurea, oameni si oameni, situatii si situatii. 

Cine mai trecut prin asa ceva, mama ( o insoteam pe mama la cumparaturi si fiind mai mica, taranul care vindea bors, mi-a dat mie sa gust mai intai si mi-a facut observatie sa-i dau si surorii mele mai mari sa guste. ), mi-a zis ca toata viata o sa ma lovesc de asta, eh, poate nu toata, o sa creasca copiii mari, o sa am nepoti, o sa imbatranesc si atunci nepotii imi vor fi ca si copiii si poate voi da si eu sfaturi sau voi face observatii altora :)))


Veverita smechera

Tudor e un smecher si jumatate. Nu e genul de copil ascultator, daca-i interzici ceva face tocmai invers. Pe el trebuie sa-l ignori daca vrei sa nu mai faca cine stie ce prostie sau sa nu mai urle aiurea.  Dar si noi il incurajam in aventura lui de explorare a tot ce-l inconjoara, asa ca si el testeaza nu numai limitele fizicii dar si ale "psihicii" noastre. 

Azi am mers intr-o vizita scurta la mamaia si tataia din Militari, a urmarit cum papa porumbeii pe pervazul geamului, chiar le-a dat cateva graunte, apoi ne-am jucat cu boabele de porumb. Le arunca din castron,  le aduna la loc si tot auzindu-ne vorbind ca poate le va duce la gurita si ca nu ar fi indicat sa faca asta, chiar a inceput sa le duca la gura. Noi, crezand ca le poate inghiti, am inceput sa-l pisam: scoate din gurita, nu duce la gura; scuipa, Tudor; e cah boaba, nu e buna. El: ducea la gura si radea, noi ne enervam ca nu ne asculta. De fapt, el doar se prefacea ca baga in gura si se amuza de istericalele noastre. Bineinteles ca am inceput sa ne amuzam cu totii si sa ne miram  de ce-i trece lui prin cap.

Mare smecher.

Pastem linistiti

Papam oua, drob, cozonac si alte bunatati. Ne-am vizitat parintii, ne-am facut provizii culinare si ne-am plimbat in parc la soare. In fiecare plimbare ne-au trezit clopoteii din parcul Tineretului. Suna frumos clopoteii dar sunt o pacoste daca vrei ca cel mic/a sa nu fie trezit/a de zgomotul lor. Cred ca suna mai des decat o data la fiecare  ora. Si, da, m-am plimbat cu rolele. O sa-mi cumpar o pereche noua, ghete mai bune si roti mai performante. Cu toate ca cele pe care le am acum ma pun serios la treaba, as vrea totusi sa depun mai putin efort cand merg cu ele. 

In rest, toate bune. Tudor deja paseste in papucii nostri, o sa pun poze. E haios cand, satul de atatea insistente de-ale noastre, ne da el noua sa mancam si cand vrea sa deschida usile folosind cheile. O sa se lungeasca doar de la efortul de a sta pe varfuri atunci cand se inalta dupa vreun obiect aflat undeva mai sus. 

Sa nu uit. L-am dus la impartasit. S-a ascuns cand i-a oferit nenea popa lingurita. Dar nenea popa cu experienta l-a fortat sa bea sucul binecuvantat al strugurilor si cum nu a mai facut pana acum, Tudor, a mers frumusel de mana de la biserica pana in parculet - vreo 200 de metri. Woaa, taria l-a intarit, l-a facut om mare :)) . Ar trebui sa-l impartasesc mai des :))

Paste linistit tuturor si la cat mai multe zile bune. 

Tudor, veverita

Tudor a invatat sa bea si din altceva decat din biberon. Pana acum am tatonat terenul si de ceva timp se pare ca a facut progrese. La el nu dependenta de biberon sau suzeta, pe care a abandonat-o demult, ne da batai de cap ci de mami. Dar asta e o alta poveste.

Tati e incantat de fiecare pas mic al omuletului in drumul lui in viata si se mira in fiecare seara de bratul si antebratul de om, caci nu mai e o mana, a crescut. Se mira si se bucura de minunea care doarme linistita in tot patul.  

Mami si-a luat portia acum doua zile de shotii de strumf. Ne pregateam sa iesim din casa, mai trebuia doar   sa-l incalt cand, ia pantofii de unde nu-s. Caut prin casa, nimic. Dau telefon lui tati sa-l intreb pe unde i-a pus bine de nu-i gasesc, uitasem ca eu il descaltasem ziua prcedenta, dar la nervi uiti multe. Eh, aproape m-am dat cu capul de perete cautand, cand chiar acolo, intre perete si sifonier, intr-o nisa mititica, erau pusi la pastrare dragutii adidasi albastri. Veverita, ascunde tot.

Mama - copil - sot

UrbanMom, un nou blog despre si pentru mamicile contemporane, imi aminteste o problema spinoasa: evolutia relatiei sot-sotie dupa aparitia pruncului.

Asteptat cu nerabdare sau aparut accidental, rodul muncii celor doi protagonisti ai mariajului, perturba brusc si inevitabil viata de cuplu. Cei doi insuratei zglobii, si fara prea multe griji, pierzand noptile la tv si zilele in campul muncii se trezesc dupa cateva luni, cand puiul de om chiar incepe sa semene a unul, ca au preocupari diferite, idei diametral opuse si nazuinte spulberate. Comunicarea curge intr-un singur sens, spre oceanul de necunoscut care este copilul, iar cei doi isi dau seama ca au uitat unul de altul. Abia daca-si mai spun "Pa" dimineata si "Buna" seara.

Ce e de facut? Relaxati-va. Totul este normal: grijile, frustrarile, spaimele, preocuparile de viitor. Asa ca daca nu aveti timp mai mult pentru a petrece impreuna, folositi-l pe cel disponibil pentru a va reaminti printre picaturi ca tot voi sunteti si cei care candva, acum 2 sau 3 ani chiar, nu la inceputul timpurilor, pe vremea dinozaurilor; acum, recent, va iubeati, va asteptati cu nerabdare unul pe altul la intalnire, in parc, acasa, si ca acele iubire si nerabdare sunt inca in voi, cu voi, trebuie doar sa le stergeti de praf si sa le asezati intr-o lumina mai buna.

Copilul creste frumos cu toata investitia voastra temporala si spatiala, mentala si fizica iar voi trebuie sa va maturizati frumos, cu riduri de zambet pe fata, cu amintiri frumoase si cu bateriile schimbate cu acumulatori, eventual cu panouri solare.

Asta mi-am propus si eu sa fac. Incep incet incet sa mai si reusesc.

Tudor in parc - acasa

In cautarea luminitei de la capatul tunelului.


Nu, nu-i aici, inapoi si de la capat.


Sport extrem, cu cearceaful prin odaie..

Dezastrul din "gradina".


Intalnirea Happy Baby Day


Am fost ieri (miercuri) si la intalnirea din Afi Palace. Pentru Tudor a fost o delectare. M-a facut sa alerg dupa el printre scaune, mese, pe dupa ghivece cu tufe si calusei de tot felul dar sper ca voi reveni. Nu am reusit sa stam la vreo coada pentru a fi pozat sa apara in revista Baby sau pentru a pleca acasa cu  vreo sacosica cadou, nici langa Andeea Marin nu am stat pentru o fotografie, in schimb am incercat mai toate instlatiile de la Zorky Planet, locul de joaca. Pana acum Tudor nu a plans ca nu vrea sa plece din parc, leagan etc, ei, de data asta s-a intros singur de cateva ori la locul de joaca si de obosit ce a fost mi-a adormit in brate cum am iesit din mall. 

Posesorul, pentru orgoliul personal, ar fi vrut sa-si vada odorul iar prin revista, dar Tudor era prea obosit asa ca am lasat orgoliul de-o parte si am ascultat de nevoile copilului. Tudor s-a trezit acasa dupa vreo 20, 30 de minute proaspat ca scos din cutie, eu, in schimb, am fost obosita o jumatate de zi. Nu am crezut ca poate fi asa de solicitant sa te dai pe tobogan, sa te joci cu mingiutele, sa sari pe trambulina, sa alergi de nebun aparent fara vreo tinta.  

As vrea ca data viitoare sa am si un insotitor, macar pentru a mai putea asculta ceva sfaturi d'ale specialistilor. Au venit un nutritionist, altcineva care a vorbit despre recoltarea de celule stem, Andreea Marin Banica a vorbit despre sprijinul mamicilor in caz de depresie sau cam asa ceva, iar eu m-am jucat :)) . Cu copil mic plin de energie nu ai de ales decat sa fii ca el, sa fii peste tot mai putin unde-i intereseaza pe cei mari. 

Concluzia: va faceti copii, faceti rost neaparat si de ajutoare. 
Contra argument la concluzie: nu aveti nevoie de ajutoare daca sunteti o super-mama, vorba yonei.

In prim plan langa ghiveci - Tudor,  in fundal, o gagalice in negru vorbind la microfon, Andreea Marin






Cantecele pentru copii cu sfarsit aiurea

Nu stiu cum se face dar astora mici li se canta pe langa "padurea cu alune" si "taranul e pe camp" , "fluturas nu mai ai aripioare" si un pitic atat de mic ce s-a inecat intr-un ibric, pai da spuneti si voi, e normal? Socam bietii copii cu cantecele de groaza. Nu-i da televizor pana la 2 ani sau chiar mai bine, acopera-i urechile cand alti vlajgani spun prostii, dar la gradinita, acasa le cantam cum contele a rupt fluturasului aripioarele, cum iepurasul coconas a fugit speriat jos in codru-ntunecat, cum piticul cel mic si dragalas care mai facea si baie pe deasupra, deci dadea o lectie de igiena, s-a-necat in toiul lectiei, cum catelul schiop! sperie niste broscute voioase - ce petrecere frumoasa, e la margine de lac - . 

Woaa, nu suntem sanatosi, ma rog, aia care au debitat asa niste chestii, si noi ca ducem mai departe chestia asta :)) 

Mi-aduc aminte cum mama imi canta mie un cantec popular cu un voinic care isi legase calul de o garofita, garofita s-a uscat iar mandra a plecat. Iar eu plangeam cu sughituri ca voinicul e suparat si ma intrebam de ce l-a parasit mandra. Mama nu stia cum sa ma mai impace si trebuia sa-si aduca aminte ca data viitoare cand imi canta sa evite melodia cu pricina. Cred ca si felul cum era cantat, inflexiunile vocii imi transmiteau ceva din dramatismul scenei. Bine bine, oi fi fost si eu sensibila dar se pare ca gasim la tot pasul cantecele care ar putea starni in copiii nostri astfel de trairi emotionante. 

O fi bine au ba, om trai si om vedea si vom indrepta atare treburi. (explicandu-le bineinteles ca piticul nu s-a-necat sau faurind alte versuri, depinde de receptivitatea copilului, ca poate el nici nu va baga de seama soarta bietului pitic iar eu imi fac griji de pomana :))) )

Un pitic atat de mic
Facea baie-ntr-un ibric
Pe sapun a lunecat
Un cucui mare si-a luat     - parca e ceva mai bine

In urechiuse s-a spalat
Acum este tot curat         - eee, si mai bine


Fluturas nu mai ai aripioare, unele noi domnul conte ti-a luat / 
Fluturas ce frumoase aripioare, domnul conte ti-a pictat 

- hai ca ma pricep


Tudor cadou

Tudor cadou, ati mai vazut ceva atat de nastrusnic pana acum, poate, dar el e al meu si nu-l schimb pe altul. paranteza : in maternitate a venit asistenta sa ne intrebe : ii schimbam? eu: nu, il pastrez.
Am scos toate jucariile din sacosa de hartie si l-am asezat pe Tudor cadou de jucarie :) .


Zici ca-i o prelungire a sacosei, tot galben cu ursulet.
I-a placut noul culcus si ma invita si pe mine langa el.


Si uite ce de par frumos are strumful inainte de noua coafura.

Cat de mult ne iubim

Se pare ca nu putem rezista prea mult unul fara celalalt. Atata timp cat suntem in acelasi loc trebuie sa fim impreuna, sa mancam impreuna, sa dormim impreuna, sa ne jucam impreuna. Daca jumatatea mea lucreaza in bucatarie in timp ce noi astia mici ne pregatim de somn, apoi nu reusim sub niciun chip sa adormim. Si chiar daca tati vine acasa foarte tarziu, Tudor, cu ochii carpiti si bajbaind prin intuneric, face lipa lipa pe parchet, il gaseste si ii adoarme pe umar. Operatiune foarte delicata si induiosatoare.

Cu mine insa e alta poveste. Si de la trambulina daca ar sari, direct pe capul meu ar ateriza. Si de cand a invatat sa arate cu degetul, nasul este "obiectul" preferat de care trage, sa-l arate e deja banal. Deci cum ma aflu intr-o pozitie vulnerabila, hop pe nasul meu. De par nu prea trage, e delicat, ii place sa ia fir cu fir si sa rasfire. Dar ne iubim mult. Cel mai mult imi place cum se arunca la mine in brate, se lipeste strans si ma tine cu putere in brate, sa ma simta cat mai bine. 
Uneori cand ne jucam are priviri ghiduse si de atata auzament nu mai poate de drag si vine la mine in brate.

Tot e noapte si doarme toata lumea: