Mogaldeata fara glas

Doar imagini si simtiri, fara cuvinte, doar gesturi. Un mic animal speriat de necunoscut, separat de mama, singura pe care o stie cel mai bine si care ii ofera protectie, alinare, siguranta. Restul sunt doar imagini de privit de la distanta, daca se poate de gustat, incercat, catarat, dar langa care nu-ti poti face culcusul. Poti dormi oriunde, poti ramane oricunde, cu o conditie, sa fie mama langa tine. E un cuvant dobandit, l-ai auzit din primele momente, atunci cand amandoi va obisnuiati cu el. Asa ca ea are si un nume,"mama", numele real il inveti mai greu, nu conteaza, cel putin nu acum cand esti prea mic. Acum nu te poti exprima decat prin gesturi, daca vocalizezi, scoti sunete fara logica pentru cei din jur. Poti in  schimb sa tipi de bucurie sau placere, sa razi.

Si rasul se poate invata, felul de a rade, autentic e doar plansul, nu l-ai invatat de la nimeni. Poate tot de la ea, cand erai acolo la caldura, in interiorul ei. Dar in vremurile acelea ea mai mult radea, tristetea nu prea i-a dat tarcoale, a fost linistita.

Nu, nu vrei sa te lase acolo, nici in alta parte, te tii cu toata puterea ta de cel care te tine in brate. Incepi sa plangi, sa tipi, te uiti in ochii lui, ai lor, nu ma lasati, nu vreau, nu pricepeti? De ce nu pricepeti, cum de nu pricepeti, si asa il inveti pe "nu", cel mai puternic cuvant. O sa il tot folosesti o perioada buna de acum inainte, pana ce va incepe ratiunea sa sclipeasca incetisor in mintea ta, vei incepe sa intelegi ca daca esti obligat uneori sa faci ceva ce nu-ti place nu este neaparat un lucru rau, daunator tie. Dar deocamdata este greu de explicat celorlati ca tu nu vezi mai departe de clipa prezenta, ca tu nu intelegi ce inseamna "mai tarziu", ca ziua are ore, saptamana zile. Tu esti inteleptul din vechime care traiesti clipa cu adevarat. Simti totul intens, te daruiesti momentului. Din pacate nici ei nu inteleg asta. Au uitat, ratiunea a pus stapanire pe ei si nu stiu cum sa te linisteasca decat cu : "mai tarziu vine mama sa te ia", " nu mai plange, sunt doar cateva ore".

Ei, oameni cruzi, se prefac ca nu le pasa, se prefac veseli si optimisti, isi inchid sentimetele undeva si se duc la serviciu. Nu te mai aud cum plangi, isi spun : "lasa, o sa se obisnuiasca, asta este, toti au trecut prin asta, este bine". Numai ca tu plangi in continuare, nu esti bine, oricat ar zice ei altceva. Nu mai dormi linistit, o cauti in somn, sa fie aproape, te scoli des si verifici daca e langa tine. Nu ti-e sete, nu ti-e foame, ti-e doar frica. Si e intensa. Iti face micul trup sa functioneze alert, mancarea e repede consumata, energia se elibereaza imediat, tu esti mai vioi ca niciodata, mereu pe faza, pana te doboara vreo raceala si atunci vine si o mica depresie.
Ceva nu a mers bine azi in locul ala pe care il urasti, dar nu ai cum sa te exprimi altfel decat prin revolta fata de tot ce e in jurul tau aici, unde e mama, unde e mereu cald si sunt jucariile preferate. Ii spune "acasa" locului astuia, asta o stii, inca nu o spui, dar intelegi. Cand mergeti la mimi si nadu; la mitzi, si auzi la un moment dat, "gata, mergem acasa", te duci repede la usa, unde este incaltamintea, te incalti daca ai venit in adidasi, si te joci cu cheile din usa. Te duci la mama si la tata, ii iei pe amandoi de mana si ii duci catre usa, gata, plecati.

Cu tata ai avut tu ceva de impartit la un moment dat, nu-l mai pupai. El te ducea acolo. Pana in ziua cand a venit si te-a luat, de atunci l-ai acceptat iar ca la inceput. Tot el te ia de acasa, de langa mama, dar acum nu mai esti suparat asa rau pe el, faci cu mana lui mama, "ta, ta" si mergeti catre masina.

Masina, o placere, cel mai bun leagan, altul nu ai cunoscut. Te ia somnul imediat, esti in siguranta, numai sa fie masina ta, "masina cu leu", cum ii zice mama. Recunosti sigla imediat si i-o arati in plimbarile voastre, iar daca se intampla sa vezi  o masina identica cu a ta, te manifesti si mai zgomotos.

Mama nu prea a fost martora la razvratirea ta, dar atunci cand te-a vazut cum refuzi sa accepti situatia, a simtit un junghi in stomac si parca se crea un gol care inghitea tot. Ce ar fi dat sa fie alta situatia, sau macar sa pricepi acel "mai tarziu". Se certa in gand cu toate promisiunile primite pana mai acum, "lasa, o sa vedem noi, ce-om face", "e prea mic pentru cresa", "cum, el e copil de cresa".


Acum tu esti acolo iar mama se simte vinovata pentru situatia asta, dar te vei obisnui iar, o sa fie bine, mai tarziu va veni mama sa te ia. 

Tot despre cresa

Suntem in a patra saptamana de cresa si ne mentinem punctul nostru de vedere. Il luam la 12.30 in loc de 16. Se pare ca ritmul pe care l-am impus noi si nu cresa da roade. Daca ar fi fost mai flexibili ar fi dat roade si mai repede si mai fructuos.

Mai jos este ceva ce am scris tot intr-un of si un fir-ar... de acum vreo doua saptamani aproximativ :

Sunt doua tabere care ar trebui sa convearga :

 Fiecare copil este unic  -   Regulile sunt aceleasi pentru toata lumea.

=> Pentru ca fiecare copil este unic regulile trebuie adaptate in functie de copil, inventam altele adica, mai bune si mai eficiente pentru toata lumea.

Altfel toti ar trebui sa fim ciopliti dupa acelasi tipar - vezi Patul lui Procust, si asta se cam intampla din pacate.

Citisem ca la inceput copilul ar trebui sa petreaca la cresa o ora, apoi doua, trei si asa mai departe, parintele sau parintii fiind de fata la procesul adaptarii. Parintele ar fi iesit din sala atunci cand copilul ar fi uitat de prezenta lui acolo insa nu ar fi plecat acasa, ar fi ramas pe hol, in curte, putand fi gasit de copil, acesta nesimtindu-se abandonat dintr-o data.

Am mai citit de asemenea de foarte multe cazuri de copii care nu se adapteaza asa usor, care plang in nestire dar considerandu-se un lucru normal, parintii se imunizeaza oarecum la aceasta situatie si asteapta ca prescolarul sa se adapteze intr-un final de voie de nevoie. Aceste cazuri nu intra in categoria celor care au parcurs pasii de mai sus, o ora, doua, trei impreuna, sau cine stie, au fost mai grabiti parintii.

Vazand ca institutia noastra nu accepta acei pasi ne-am zis ca ... nu ne-am zis nimic de fapt, am incercat sa-i convingem ca am vrea sa procedam altfel. Zid. Asa ca am mers pe mana lor. In prima zi l-a dus Paul, a doua sau a treia zi am fost amandoi. Ne-a fost smuls din brate cu pretextul ca asta e cea mai buna metoda de a lua copilul de langa parinti ca altfel vor plange si ceilalti si el nu se va mai dezlipi deloc de langa noi. Ok, asa o fi, dar sa-l vezi de fiecare data urland ca din gura de sarpe, cu o expresie de abandon pe chip si disperare nu e tocmai placut. Bine, daca nu vor decat asa, ok. 

In prima saptamana am vrut sa-l luam la 11.30, numai ca au tot facut presiuni sa-l luam de la 12.30. Am cedat pentru o zi, doua, numai ca am zis hai totusi sa ne respectam planul. Cand ma duc sa-l iau mai devreme m-au trimis acasa cu mana goala, iar eu, luata pe neasteptate, am plecat. Am facut o jumate de ora pana acasa doar pentru a pleca iarasi in 5 minute. Plangea cu lacrimi de crocodil. Pe el nu poti sa-l fortezi sa faca ceva ce nu vrea: iti urla pana se sufoca si face greva foamei o zi intreaga. Nu mi-a mai mancat trei zile, nu mi-a dormit trei nopti. Nici noi.

Cat despre frica de zidurile cresei, de oricine ne venea in vizita, am inteles ca sunt normale... si chestia cu imbolnavitul de ciuda este normala. Daaar, nu ar trebui sa le consideram normale ci ar trebui sa gasim solutii pentru a indulci adaptarea. Asta-i baiul, la noi nimeni nu vrea sa auda ca s-ar putea si altfel. Probabil si in alte parti este la fel dar am auzit ca mai sunt si alte locuri unde este altfel, deci se poate. 

De ce nu merg in alte parti, ca nu am cum. Aici este cel mai aproape de mine, convenabil ca pret si la indemana si cand voi incepe serviciul. 

Uimirea noastra este pur si simplu legata de intransigenta oamenilor cand vine vorba de niste suflete mici, fragile de a caror suferinta cei mari se detaseaza ca nu care cumva sa sufere prea mult.

Saptamana asta ar fi trebui sa-l luam la 16 fara ceva. Numai ca am decis sa o luam de la zero, infruntand sistemul. Ne-am dus impreuna, eu ramanad cu el vreo ora, o ora jumate, apoi plecand dupa ce el incepea sa se acomodeze, sa se joace sa se simta bine. Este foarte greu. Sunt privita ca un extraterestru si dojenita incontinuu de catre toata lumea care se perinda pe hol, caci mai departe nu am voie sa intru, in sala adica, e interzis parintilor. ( Copiii sunt la un fel de puscarie ) 

Sa mai spun ca ne-am imbolnavit, nu am putut manca doua zile, mi-am dat stomacul peste cap, de dormit nu prea apucam, caci Tudor plange aproape incontinuu. Dar, se pare ca e normal, dar noi nu ne putem impaca cu asa o normalitate. Poate suntem noi dusi cu pluta, asta e, vom incerca si ca noi. 

Tudor oricum pare ca se va acomoda, vad asta, simt asta. Dar cu rabdare si intelegere. Am spus si ca a facut greva foamei pentru ca a fost fortat acolo sa manance. Speram ca vor sta de vorba cu noi si vor cere chiar ei informatii cu privire la felul de a fi, dormi, manca, juca, socializa al copilului. Noi l-am descoperit in timp si acum il cunoastem, de ce sa se chinuie si cei de acolo cu descoperitul si frustrarile daca pot afla totul usor. Nu le pasa. Ei doar pazesc, indruma dupa program. Nu te incadrezi esti izolat, pus in patut, in camera de somn, cam asa functioneaza lucrurile. Se pare ca pentru asta sunt cresele. E ca in natura. Un loc unde sunt adunati puii ca sa fie in relativa siguranta pana se intorc mamele de la vanatoare. Daca am fi si noi animale ar fi in regula numai ca cica am fi ceva mai mult. 

Oricum lipsa oamenilor de intelegere, de comunicare, ne calca pe nervi. Asta e, e greu sa fii parinte, avem si noi nevoie de consiliere, dar e greu sa fii si copil mic, are nevoie de rabdare, intelegere si compasiune daca nu iubire.  

Cresa, o aventura neplacuta

Inca ceva ce nu as recomanda nimanui, cresa. Nici nu stiu de unde sa incep, e o porcarie si in mare parte din cauza parintilor. Conducerea e de tot cahul iar parintii sunt o sleahta de nebuni. Lumea in care traim ne da o mare plama peste obraz. Alergam de nebuni sa facem bani pentru de toate si uitam de noi, de lucrurile importante. Suntem vinovati de a ne conforma unei vieti impuse de idiotii de la conducere care uneori se scuza sau nu, dar de cele mai multe ori raman indiferenti. Am devenit orbi la confortul personal, al familiei, la sanatatea mentala si integritatea fizica. Am intrat intr-o cursa nebuna care se va termina cu moartea noastra. Asa cum infernul ar fi ceilalti, sistemul suntem noi. Degeaba dam vina pe sistem, noi il facem, noi cei scartari si invidiosi pe altii. De ce sa-l ajut pe vecinul meu sa-si faca o firma, de ce sa-i aprob niste acte, de ce sa castige el mai mult, de ce, de ce, de ce? Mai bine nu. Nu pot eu, sa nu poata nici el. Cam asta e sistemul. Are cineva mai multi bani decat mine, hai sa mai bagam niste taxe si asa mai departe. 

Ce nu merge la cresa? Lipsa de flexibilitate. Toata lumea are ochelari de cal dar cred ca asta se intampla peste tot. Cresa = Romania. Oamenii nu mai sunt in stare sa comunice, sa medieze, sa ajunga la un compromis, sa gaseasca solutii si sa aplice si alte metode. Nu, cineva a invatat la un moment dat un lucru si atunci e clar batut in cuie. Nimic nu se schimba, trecerea timpului peste individ il face orb si atoatestiutor. De parca ar fi devenit in mod miraculos un fel de Zalmoxis, retras undeva intr-o pestera dar capabil sa citeasca timpurile. 

Astia sunt tampiti la cap, dusi cu pluta si nu in ultimul rand o apa s-un pamant. 

Aventura asta neplacuta a cresei e de fapt una foarte frustranta pentru ca nu avem voie sa ne ajutam copilul sa se adapteze treptat la ceva total necunoscut. Se vrea sa se intample totul dintr-o data. La concluzia asta a ajuns personalul iar parintii sunt total de acord cu asta. Daca ei au avut copii bolnavi, nefericiti si dati peste cap atunci e normal ca tuturor sa se intample la fel. 

Poate ca suntem noi anormali intr-o lume normala, ne-am nascut cu picioarele inainte si vedem lumea cu susul in jos, cand totul este de fapt bun, frumos si bine pus la punct, o lume ideala, ce mai. Ajungi sa te indoiesti de propriile trairi, idei si normalitate.

 

Prima zi de cresa

S-a nimerit sa fie marti 13. Cum nu sunt superstitioasa nu am dat importanta chestiunii numai ca fiind o prima zi a ceva si acel ceva fiind un lucru nou, necunoscut, a fost o zi destul de grea. 

Nu am fost si eu la cresa dimineata. Ne-am zis ca daca tot ii duce dorul lui tati in fiecare zi de serviciu acum ar fi o ocazie sa-l insoteasca o parte din drum. Cred ca si maine va fi la fel indiferent daca mergem cu totii sau numai unul dintre noi, pana se va adapta la un nou mediu si la absenta noastra. 

Acum e nevoie de si mai multa rabdare caci el e suparat si pare ca nu mai asculta deloc. La cresa fiind spatiu restrans odata ajuns acasa vrea sa se desfasoare sa stea cat mai mult afara. Cresa nu-i satisface nevoia de iesit, plimbat. Deocamdata e doar un mediu nefamiliar, inchis.

Maine va fi mai bine, daca nu, va fi mai rau.