Tot despre cresa

Suntem in a patra saptamana de cresa si ne mentinem punctul nostru de vedere. Il luam la 12.30 in loc de 16. Se pare ca ritmul pe care l-am impus noi si nu cresa da roade. Daca ar fi fost mai flexibili ar fi dat roade si mai repede si mai fructuos.

Mai jos este ceva ce am scris tot intr-un of si un fir-ar... de acum vreo doua saptamani aproximativ :

Sunt doua tabere care ar trebui sa convearga :

 Fiecare copil este unic  -   Regulile sunt aceleasi pentru toata lumea.

=> Pentru ca fiecare copil este unic regulile trebuie adaptate in functie de copil, inventam altele adica, mai bune si mai eficiente pentru toata lumea.

Altfel toti ar trebui sa fim ciopliti dupa acelasi tipar - vezi Patul lui Procust, si asta se cam intampla din pacate.

Citisem ca la inceput copilul ar trebui sa petreaca la cresa o ora, apoi doua, trei si asa mai departe, parintele sau parintii fiind de fata la procesul adaptarii. Parintele ar fi iesit din sala atunci cand copilul ar fi uitat de prezenta lui acolo insa nu ar fi plecat acasa, ar fi ramas pe hol, in curte, putand fi gasit de copil, acesta nesimtindu-se abandonat dintr-o data.

Am mai citit de asemenea de foarte multe cazuri de copii care nu se adapteaza asa usor, care plang in nestire dar considerandu-se un lucru normal, parintii se imunizeaza oarecum la aceasta situatie si asteapta ca prescolarul sa se adapteze intr-un final de voie de nevoie. Aceste cazuri nu intra in categoria celor care au parcurs pasii de mai sus, o ora, doua, trei impreuna, sau cine stie, au fost mai grabiti parintii.

Vazand ca institutia noastra nu accepta acei pasi ne-am zis ca ... nu ne-am zis nimic de fapt, am incercat sa-i convingem ca am vrea sa procedam altfel. Zid. Asa ca am mers pe mana lor. In prima zi l-a dus Paul, a doua sau a treia zi am fost amandoi. Ne-a fost smuls din brate cu pretextul ca asta e cea mai buna metoda de a lua copilul de langa parinti ca altfel vor plange si ceilalti si el nu se va mai dezlipi deloc de langa noi. Ok, asa o fi, dar sa-l vezi de fiecare data urland ca din gura de sarpe, cu o expresie de abandon pe chip si disperare nu e tocmai placut. Bine, daca nu vor decat asa, ok. 

In prima saptamana am vrut sa-l luam la 11.30, numai ca au tot facut presiuni sa-l luam de la 12.30. Am cedat pentru o zi, doua, numai ca am zis hai totusi sa ne respectam planul. Cand ma duc sa-l iau mai devreme m-au trimis acasa cu mana goala, iar eu, luata pe neasteptate, am plecat. Am facut o jumate de ora pana acasa doar pentru a pleca iarasi in 5 minute. Plangea cu lacrimi de crocodil. Pe el nu poti sa-l fortezi sa faca ceva ce nu vrea: iti urla pana se sufoca si face greva foamei o zi intreaga. Nu mi-a mai mancat trei zile, nu mi-a dormit trei nopti. Nici noi.

Cat despre frica de zidurile cresei, de oricine ne venea in vizita, am inteles ca sunt normale... si chestia cu imbolnavitul de ciuda este normala. Daaar, nu ar trebui sa le consideram normale ci ar trebui sa gasim solutii pentru a indulci adaptarea. Asta-i baiul, la noi nimeni nu vrea sa auda ca s-ar putea si altfel. Probabil si in alte parti este la fel dar am auzit ca mai sunt si alte locuri unde este altfel, deci se poate. 

De ce nu merg in alte parti, ca nu am cum. Aici este cel mai aproape de mine, convenabil ca pret si la indemana si cand voi incepe serviciul. 

Uimirea noastra este pur si simplu legata de intransigenta oamenilor cand vine vorba de niste suflete mici, fragile de a caror suferinta cei mari se detaseaza ca nu care cumva sa sufere prea mult.

Saptamana asta ar fi trebui sa-l luam la 16 fara ceva. Numai ca am decis sa o luam de la zero, infruntand sistemul. Ne-am dus impreuna, eu ramanad cu el vreo ora, o ora jumate, apoi plecand dupa ce el incepea sa se acomodeze, sa se joace sa se simta bine. Este foarte greu. Sunt privita ca un extraterestru si dojenita incontinuu de catre toata lumea care se perinda pe hol, caci mai departe nu am voie sa intru, in sala adica, e interzis parintilor. ( Copiii sunt la un fel de puscarie ) 

Sa mai spun ca ne-am imbolnavit, nu am putut manca doua zile, mi-am dat stomacul peste cap, de dormit nu prea apucam, caci Tudor plange aproape incontinuu. Dar, se pare ca e normal, dar noi nu ne putem impaca cu asa o normalitate. Poate suntem noi dusi cu pluta, asta e, vom incerca si ca noi. 

Tudor oricum pare ca se va acomoda, vad asta, simt asta. Dar cu rabdare si intelegere. Am spus si ca a facut greva foamei pentru ca a fost fortat acolo sa manance. Speram ca vor sta de vorba cu noi si vor cere chiar ei informatii cu privire la felul de a fi, dormi, manca, juca, socializa al copilului. Noi l-am descoperit in timp si acum il cunoastem, de ce sa se chinuie si cei de acolo cu descoperitul si frustrarile daca pot afla totul usor. Nu le pasa. Ei doar pazesc, indruma dupa program. Nu te incadrezi esti izolat, pus in patut, in camera de somn, cam asa functioneaza lucrurile. Se pare ca pentru asta sunt cresele. E ca in natura. Un loc unde sunt adunati puii ca sa fie in relativa siguranta pana se intorc mamele de la vanatoare. Daca am fi si noi animale ar fi in regula numai ca cica am fi ceva mai mult. 

Oricum lipsa oamenilor de intelegere, de comunicare, ne calca pe nervi. Asta e, e greu sa fii parinte, avem si noi nevoie de consiliere, dar e greu sa fii si copil mic, are nevoie de rabdare, intelegere si compasiune daca nu iubire.