Incercari

Se pare ca Dumnezeu vrea sa-mi arate ca nu trebuie sa ma tem de nimic si in acelasi timp sa fiu mai atenta si sa pretuiesc ce am, cand am.
In doua saptamani am pierdut bunuri de pret si vieti. mi-am aruncat cerceii pe balcon si l-am blocat in casa pe tudor. si ce e cel mai rau: egoismul meu si rusinea. daca m-am "impacat" cu pierderea cerceilor, chiar daca i-am cautat doua zile, cu pierderea lui tudor nu prea m-am impacat. m-am gandit ca daca pateste ceva este din vina mea si cum nu as suporta asta probabil mi-as pune capat zilelor. si rusinea pe care am incercat-o fata de vecinii carora le-am cerut ajutor imi da batai de cap. nu e simplu sa fii om.

Cerceii

Acum doua zile mi-am aruncat cerceii de pe balcon. Am scuturat cearceaful si gata. I-am pierdut. Si l-am strans cu atata grija de pe pat, ca nu cumva sa cada vreo scama pe jos.
Si acum ceva timp i-am spus lui Paul sa scuture cearceaful in baie, in cada, ca sa nu aruncam din greseala vreo jucarie ratacita prin asternuturi sau vreun ciorapel.
Cu 1 sfert de ora inainte de a pleca la scoala mi-am dat seama cat de harnica am fost cu vreo 3 ore inainte.
Du-te in gradina si cauta. Ma vede o vecina si vine sa ma ajute impreuna cu cel mic. Ne dam toti cu parerea pe unde or fi cazut  si cam ce masuri sa iau. O alta vecina vede scena si imi mai da ceva sfaturi, la fel si portarul.
Ajung la scoala ametita si preocupata. Pana ajung acasa stiu deja ce am de facut, mai arunc o pereche de cercei pentru a vedea cam ce directie au avut in cadere. O problema ar fi vantul si inaltimea de la care au cazut.
Ajung acasa si il vad pe Paul ajuns inaintea mea cautand prin parcare si prin gradina. Cautam impreuna pana ne ia cu frig. Acasa, Mimi imi spune ce a facut Tudor de la gradi pana acasa, eu cu gandul la planul meu. Coboram impreuna si cautam iar, ianarmate cu lupa lui Tudor si haine groase. Nimic.
A doua zi, o iau de la capat in gradina. Gasesc cele doua perechi de cercei pe care le arunc. Pe prima cred ca am aruncat-o atunci, in prima seara. Pe a doua o gasesc cu greu. Chiar daca erau chiar in fata mea, nu-i vad imediat. Si incet incet vin diferite persoane sa ma ajute, pana ne strangem putin peste o jumatate de duzina.
Cerceii nicaieri, dar sfaturi multe.
Le-am pus pe aproape totate in aplicare, caci in final i-am gasit. Au cazut singuri din fata de perna in cea de a doua seara in timp ce faceam patul. Am intors paharul si l-am pus la loc, m-am amuzat si m-am linistit.

Care este iadul tau?

M-am trezit in iad. Un loc innourat si rece, ca vremea de acum. O constructie cilindrica, din metal gri-albastrui, ajungea pana la cer unde se largea ca o palnie. Particulele de praf pe care le observam intr-o raza de soare erau aici pietre rotunde de marimea unui pumn de barbat. Pluteau precum firele de praf si la o intindere de mana le puteai apuca si arunca. Am luat una, ca si cum as fi cantarit in mana o minge de tenis si m-am intrebat care este rostul lor, avand in acelasi timp strafulgerarea unei imagini a unei pietre aruncate pentru a distruge ceva, dar ce. 

In fata mea apare un capitan de corabie, dublura unui Ahab pornit sa se razboiasca cu Moby-Dick. Imi arata pietrele de mormant aparute ca de nicaieri pe o "latura" a cilindrului de fier. Ca un mus ce-si face ucenicia si trebuie sa treaca printr-o initiere pentru a fi acceptat, eu trebuia sa scuip pe pietrele de mormant ca sa nu fiu omorata cu pietre. La asta foloseau pietrele plutitioare. Trebuia sa profanez morminte, ce oribil dar ce mai conta. Erau morti, iar osemintelor nu le pasa de alti chinuiti, din contra, ma chemau sa le tin companie. 

Am facut-o si am simtit o mare usurare, de parca eram libera. Ma eliberasem de teama. 

In plimbare pe acel pamant de pe alta lume am descoperit vilisoare foarte frumoase, intretinute de maini harnice nevazute. Dar parca ceva pandea totul cu distrugerea. Se simtea ca si cand ar fi venit un pericol de undeva de sus, un fel de cutremur-tornada-ploaie de pietre. 

Deodata lucrurile din case si din preajma lor au prins viata pentru a proteja casele de la pericolul ce le adulmeca frica. 

Statuete de tinere femei cum vezi prin casele vechi, de mici burghezi, se miscau suav incercand sa bage la adapost obiectele de pe terase, obiecte insufletite parca, colaborand la acest exod in miniatura. 

Am intrat intr-o casa si tot ca pe vremuri, ca in schitele lui Caragiale, doamnele elegante dadeau ceaiuri, dansau unele cu altele si se distrau in lipsa altor preocupari de femei cu stare. Am dansat si eu cu una dintre ele, o bunica cocheta si tare draguta. Parea ca nu ma cunoaste nimeni pana sa dansez cu ea, apoi brusc toata lumea mi-a zambit in semn de aprobare si recunoastere. Atunci m-am speriat. Dar, dar cea cu care dansez e moarta, cine sunt eu pentru ea, ce e ea pentru mine. Dar tocmai acest lucru mi-a adus acceptarea.

ca sa vedeti cum transforma imaginatia din timpul somnului ceea ce traim ziua :
http://www.youtube.com/watch?v=RD8QLNiolfk  ,
alte imagini de aici se vor gasi in idei din urmatorul post

Vizita la Mogosoaia

Am locuit atat de aproape de Mogosoaia dar nu am fost niciodata pana zilele trecute. In ciuda caldurii ne-am bucurat de noi privelisti si de putina libertate. Vecinatatea lacului m-a transpus direct in filmele romanesti cu burghezi si aristocrati, ma intreb daca cei care au locuit la palat au avut parte de nefericiri si nostalgii in loc de seri de bal si petreceri nesfarsite. Fata de filmele americane unde totul e destrabalare si final fericit pe taram romanesc e taman invers: iubiri neimpartasite si morti dramatice. 

E un loc grozav unde poti calca iarba si poti avea un picnic reusit, unde copiii pot alerga in voie si pot vedea veverite si ciocanitori. Au si o terasa-restaurant., alei pietruite, casute de pasarele plantate langa copaci, banci pe care te poti odihni langa felinare cochete dar moderne. 

Gradinitele labirintice de langa lac parca ar fi niste gradini suspendate in miniatura. Si leii ce strajuiesc palatul sunt calusei perfecti pentru orice copil ce vrea sa-i calareasca.

A fost foarte frumos si ne dorim sa mai ajungem.

Singur, ataat de singur

Trebuie sa invat pentru examen asa ca sunt singura in casa goala si incinsa de caldura, cu o bandana pe cap pentru a ma feri de curent, de mult doritul curent si citesc.
Singuratatea asta e bolnava. Urechile imi tiuie de liniste, capul mi se invarte de caldura si gandurile fug adesea aiurea.
Ma lupt cu panica ce imi da tarcoale atunci cand indraznesc sa ma gandesc la importanta examenului si ma straduiesc sa citesc inainte, urandu-mi sa retin cat mai mult si sa-mi reamintesc ce retin la momentul oportun.

Incerc sa alung fatalismul prin ganduri optimiste si sa merg mai departe. Monitorizarea atenta a site-urilor de specialitate nu face decat sa-mi dea din cand in cand fiori de groaza. Ar trebui sa ma linisteasca ideea ca sunt pregatita pentru ce tampenii le-ar putea da prin cap celor care fac subiectele dar pielea tot mi se zbarleste anticipand mometul.

Acum ca m-am linistit, am facut si o pauza cu ocazia asta, ma pot intoarce la citanie. Si adevarul e ca nu mai scrisesem demult si cautam un pretex pentru o noua postare. Am alungat un pic si singuratatea.
Pa pa si pe curand.

Tudor calatoreste

La Maneciu, la strabunici...

La Muntele Rosu.

La Arcul de Triumf, de ziua Romaniei.

In Parcul Tineretului.

Prin Bucuresti...

Femei si barbati

Citesc doua carti care se completeaza: Barbatii sunt de pe Marte, Femeile de pe venus, de dr. John Gray si Cum sa fii o mama buna pentru fiul tau de Alain Braconnier. Pe prima intamplarea a facut sa mi-o imprumute o prietena, pe a doua am cumparat-o de la chioscul de ziare din curiozitate. Cert este ca prima te ajuta sa o citesti pe a doua, voit incompleta, dorinta autorului fiind aceea de a te prezenta la psiholog pentru  a-ti rezolva problemele cu fiul. Prin urmare citesc doua carti care ma ajuta sa-i inteleg mai bine pe barbatii de langa mine, unul dintre ei in devenire :). 

Parcurg povestea celor doua semintii de extraterestii cu zambetul pe buze si cu uimirea celui ce descopera secrete demult uitate. Si ma gandesc ca martienii au fost intelesi candva, atunci cand venusienele transmiteau fiicelor lor invataturi despre comportamentul pe care trebuia sa-l aiba fata de acestia: sa-ti asculti barbatul, sa fii frumoasa pentru el, sa asa si pe dincolo, caci el este stapanul, aducatorul de bani, alea alea. Treptat societatea s-a schimbat iar venusienele au tanjit, reusind sa acceada, la statuturi destinate pana atunci doar martienilor, si asa a inceput declinul relatiilor dintre cele doua specii. Din pacate felul de a fi al celor doua creaturi nu prea s-a schimbat, de aici neintelegerile din ce in ce mai multe, divorturile si problemele de tot felul. 

Concluzia mea este ca trebuie sa invatam sa ne redescoperim si acceptam asa cum suntem. Cartea ne spune ca barbatii vor cauta intotdeauna acceptarea actiunilor lor, iar femeile aprecierea sentimentelor lor. In timp ce ei prefera sa actioneze, interiorizandu-si sentimentele si gandurile, ele sunt exuberante atat in fericire cat si in durere. Ei trebuie sa invete sa dea iar ele sa accepte ajutorul. Cu cat un barbat este mai indragostit de o femeie, cu atat ii este mai greu sa dea mai mult de teama de a nu fi respins de ea, care din instinct stie sa daruiasca celor din jur afectivitate si atentie dar ii este greu sa primeasca ajutor de teama de a nu se da de gol ca este vulnerabila. Ei bine se pare ca barbatii apreciaza cand o femeie recunoaste ca are nevoie de ajutor, ei sunt cavalerii in cautarea domnitelor aflate la ananghie, numai asa se simt utili, necesari si doritori sa faca mai mult. 

V-am facut curiosi? Cititi-o, nu numai ca le ajuta pe venusiene sa-i cunoasca mai bine pe ei, partenerii lor, dar si martienilor  le serveste drept carte tehnica: cum sa intelegi o masinarie deloc complicata, care este femeia. 

Despre a doua carte nu spun prea multe, cum am mai zis, vine in completarea primei, autoanaliza si respect fata de celalalt si sine, cam la asta s-ar reduce. 

Asta-vara

Si cum iarna ne amintim de vara si vara visam la iarna, am mai rasfoit cinemateca personala si am dat peste urmatorul moment. Intr-o seara de vara ne indreptam spre parc dar ne-am oprit in imprejurimi din dor de volan.

A venit si Mosul

Ne-am lustruit ghetutele, caci am fost cuminti, am ascultat colinde si in timp ce ne jucam, cineva a sunat la usa. Surpriza, nimeni, doar ghetutele pline. Momo si coco = bobo si cioco, dar si jucarii, ceva frumos de mesterit. Nici dulciurile nici jucariile nu intrec insa prezenta noastra in viata lui. Noi suntem cei mai importanti si ar renunta imediat la jucariile pe care nici macar nu le cere.

De ziua Romaniei, ne-am imbracat frumos si am mers la parada. Tehnica aviatica am urmarit-o din masina, Corpul de Pompieri a trecut prin fata noastra evidentiindu-se doar prin acoperisurile masinilor, din defilarea calaretilor am vazut doar chipiurile si ne-am delectat cu zgomotul copitelor pe pavaj, in schimb am avut deosebita placere de a face o baie de multime si de a alerga dupa Tudor, care si-a organizat propria    defilare-alergare-cursa cu obstacole. Ca sa nu mai vorbim de auditita radiofonica a excelentului comentariu despre, of, am uitat expresia in engleza, manuirea armei a Corpului de Garda si Protocol. Ne-a incantat marimea steagului arborat pe podul Grozavesti, ne-a uimit trecerea in viteza a unui utilaj amfibie, daca n-o fi fost tanc, pe Podul Grant si ne-am pus intrebari legate de numarul de cai aflat intr-un camion special destinat, care ne-a dublat o portiune din drumul de intoarcere. A fost o zi excelenta culminata cu privirea decoratiilor luminoase de Craciun din Parcul Sebastian, micimea aceea de parc, bine ca este. Si unde mai pui ca nu a plouat asa cum se intampla cam in fiecare an de ziua Romaniei. Dar clima ne joaca feste, dupa cum am trisat si noi jucandu-ne cu Pamantul nostru cel de toate zilele. 

Ne mai laudam cu tot felul de tumbe si echilibristici. De parca Tudor s-ar pregati intens pentru vreun examen de admitere la circ. Ma mir si eu cum un copil de nici doi ani merge pe muchie, pe orice muchie de parca ar merge pe autostrada, fara frica si cu un foarte bun echilibru, se rostogoleste si da peste cap ca Fatul din poveste, bine ca nu-i vine sa se lupte si cu balaurul. Dar are tot timpul sa se antreneze pentru cand o veni momentul. 

Portrete si zambete

o privire plina de ganduri si o frunte incarcata cu povesti

tati cu mustata de ciuf de strumf

un pupic de milioane

Septembrie la mare

Am sarbatorit venirea toamnei cu inca o excursie la mare. Am prins o vreme de invidiat, o plaja cat cuprinde doar pentru Tudor sa alerge dupa vrabiute si o mare atat de calda ca nu ai mai fi iesit din apa. Au fost trei zile superbe de veselie si joaca, soare si cules de scoici. 

Am fost insotiti de tataia Mircea total neasteptat, daca ar fi venit si tataia Radu ar fi fost si mai haios. Marea e prietena noastra si nisipul cea mai frumoasa jucarie.Am pasit neinfricati prin alge si scoici colturoase si nu ne mai saturam sa mergem goi si desculti peste tot. Micul cavaler jedi nu a stat o clipa locului dupa cum ii este obiceiul si s-a luptat neincetat cu somnul si tantarii.

La Maneciu

Am reusit sa mergem mai des la Maneciu in vara asta. A fost cald, Tudor a mai crescut si se adapteaza mai usor. Recunoaste imediat oamenii si locurile si ii plac foarte mult animalele. 

Da apa puilor si de mancare pisicilor si catelului. Si daca nu-i mai dam voie sa dea de mancare vietatilor din jur, ca sa pape el in loc sa fie preocupat de altceva, se preface ca vrea el de mancare, baga in gura apoi suipa ca sa dea la pisica de sub masa. 

 Ii place sa se joace la portita de pe prispa si sa se prefaca suparat ca ar fi singurel.

E maare smecher.

Da, asa e.

Enzo sau arta de a pilota pe ploaie

Editura Leda m-a cucerit cu romanele sale despre Love & Life, cum spun ei. Anul trecut la un targ de carte am facut o achizitie pe care am apucat sa o citesc abia anul acesta, dar nu despre acea achizitie este vorba acum ci despre un roman atat de trist si optimist totodata incat iti schimba starea de spirit si te pune pe ganduri: Enzo sau arta de a pilota pe ploaie. 

Garth Stein este autorul, dar asta nu prea conteaza, nu stiu cine este, nu am auzit de el pana acum si daca nu i-as fi scris numele cred ca nici nu l-as fi remarcat.

Naratorul este un labrador fara pedigree, cainele familiei care trece prin incercari care i-ar dobora si pe cei mai puternici si curajosi oameni. Stapanul sau, un pilot de curse in devenire, se ghideaza in viata dupa filosofia de pe pista. Isi initiaza fara sa stie patrupedul in arta de a pilota pe ploaie. Asa ca Enzo face tot ce-i sta in putinta pentru a urma principiile stapanului sau sperand ca in viata urmatoare se va reincarna in barbat si va duce o viata onorabila. 

Romanul este presarat cu "maxime" care intr-un moment de cotitura iti pot salva sufletul. Daca nu le iei in seama atunci fii atent la cine ai prin preajma si ce semnale iti trimite caci s-ar putea sa-ti salveze viata. Micile intamplari cotidiene pot fi la un moment dat cheia enigmelor care ti se vor ivi in cale mai tarziu. Asta ne invata Enzo, observator atent si tacut al stapanului si familiei din care face parte. Ganditor profund, chiar daca comportamentul il mai da de gol din cand in cand, la urma urmei e un caine, ne invata sa fim perseverenti si disciplinati, sa dam totul pentru a castiga cursa, chiar daca asta se va intampla ceva mai tarziu. Totul e sa participi la cursa si sa nu te dai batut dupa primul viraj. 

Romantic Porno

Am dat peste titlu intr-o revista si mi-a starnit interesul. Dar nu titlul cat autorul: Florin Piersic Jr. Nu stiam ca scrie, asa ca la Bookfest l-am cumparat, romanul, nu titlul nici autorul.

Incepe abrupt la persoana a treia si da senzatia ca scrie despre el, despre el, autorul. Autorul se depersonalizeaza si se analizeaza. Dar bineinteles este o impresie, dupa cum stim, autorul este scris, este preluat de catre mana care scrie, de catre naratorul care nu se mai regaseste in autor. Persoana devine persona iar autorul, numele de pe coperta, persoana pe care o cunoastem prin sticla televizorului dispare, se pierde in hatisul povestii. 

Nu-mi place primul capitol.

Al doilea este la fel numai ca deja naratiunea te capteaza prin jocul seductiei dintre personaje, joc pe care naratorul ni-l trece cinematografic prin fata ochilor. 

Al treilea capitol pare desprins din alta poveste, din alta carte, din alt spatiu cultural. Numele propriu cu care incepe capitolul este nelalocul lui. Cine este acest personaj, de unde a aparut, ce face, cum este. Este asa cum banuim noi, cei care citim curiosi, sau naratoul va arunca in aer toate presupunerile... 

De la al patrulea capitol, cititorul este deja subjugat. Trebuie sa continue pagina dupa pagina sa descifreze jocul personajelor, personalitatea fiecaruia.

Naratorul isi intra in drepturi si se incarneaza, se personalizeaza dar pastreaza mereu distanta, chiar atunci cand ai jura ca se contopeste cu personajele pe care le urmareste obsesiv. Alterneaza persoanele, a treia devine intai, romanul capatand contur si logica. 

Personajele sunt doar patru: doi barbati si doua femei, poate sunt doar doua in ipostaze diferite, ca si cum in universuri paralele fiecare persoana ar putea fi exact opusul calei care este. Sau poate doar naratorul exista, personajele neavand viata decat in mintea lui bolnava, pierduta in visarea data de narcotice. 

Romanul sta sub semnul timpului ce curge ca printr-o clepsidra, fiecare graunte de nisip fiind foarte pretios si atent analizat. Capitolele sunt desemnate prin ore, intamplarile masurate prin miute si secunde personificate, sisifice. Timpul curge greu, timpul cara dupa el poveri sau se strecoara neobservat, deghizat, rusinat uneori. Timpul este un leit-motif iar romanul este fara sfarsit. Poate ca personajul principal va fi omorat intr-un alt episod, in cartea ce va urma sau nu. Cine stie.

Cartea merita citita, va invit la lectura si la impresii. 

Vacanta la mare

Am fost si la mare toti trei, ba chiar toti 5 - au fost si bunicii. Temerile cu privire la soarele arzator si la mofturile alimentare ale strumfului ne-au fost spulberate. Soarele a fost zgarcit si vantul foarte generos. In 5 zile jumatate am reusit sa vizitez valurile doar de vreo doua ori, apa a fost rece ca gheata si vantul a intensificat senzatia. Am avut impresia ca vantul musca din mine dupa ce am iesit din apa.

M-am ales cu o otita dupa asa un sejur vantos si cu un strumf fericit. A avut liber la distractie : nisip si apa incalzita la soarele zgribulit. Am stat mai mult imbracati, dar ne-am relaxat. Am fi vrut sa-l tinem dezbracat cu cucu' in soare dar poate data viitoare. 

Daca vreti prajeala luati-va bilete in sezon. Noi ne-am luat teapa dar pentru Tudor a fost bine, fara insolatie, fara arsuri, doar joaca, mancare si somn. 

Distractie

Da, numai de distractie nu-mi ardea mie pe 1 iunie, dar cum biletele fusesera deja obtinute, iar Tudor se simtea deja mai bine, clar, mai bine, am fost si la teatru. 

Cum urmaresc emisiunea Tonomatul DP 2 si cum se apropia ziua Ioanei, am prins ocazia de a scrie si cere cateva invitatii la piesa "Ma mut la mama", scrisa de Andreas Petrescu - unul dintre tonomati si protagonisti. Piesa a fost la Sala Palatului unde am ajuns cu taxiul, patru fete si un copil, patru doamne, pardon. Una era sarbatorita, o a doua cu o jumatate a fetei amortita de la anestezia unei lucrari la o masea, o a treia facandu-si griji pentru bebelusul lasat acasa in grija cuiva din familie: bunica, sot; amandoi in celasi timp; unul sau altul sau ... niciunul ?! si moi, care ar fi trebuit sa fiu la volan, numai ca Paul nu a ajuns la timp din cealalta parte a orasului, deci l-am luat pe Tudor cu mine. 

Stai, a treia fata, cea cu bebelusul, si-a dat seama in taxi ca mai vazuse o data piesa. 

Am ajuns, l-am predat pe Tudor lui Paul, ajuns inaintea noastra sa ridice coletul, si am inceput sa dam ocol institutiei, de la casierie la intrarile principale si viceversa. Am vazut ca nu dau de domnisoara de la care trebuia sa ridic invitatiile, am inceput sa sun ca disperata, incurajata si de grupul vesel, ca daca ramaneam pe afara, ca doar lumea incepuse sa intre. Numarul la care am sunat m-ar fi ajutat sa dau de domnisoara, de invitatii sau de o mana de ajutor, dar vezi matale, nu raspundea nimeni. Oare la cine sun, o secretara ceva, vreun functionar care a plecat acasa. De unde, il sunam chiar pe Andreas, care, dupa ce mi-a raspuns, m-a tinut de vorba pana am gasit pestera lui Alibaba si am aflat parola. Nu am inteles prea mult din conversatia-monolog, caci probabil Tudor s-a jucat candva la telefon si mi-a dat volumul la minimum. 

In sala, dupa ce ne-am gasit "lojile" oficiale, doua inse in dreapta tribunei centrale, doua in stanga, ne-am reunit si ne-am pus mai intai pe plictisit, ascultandu-l pe directorul Salii Palatului, apoi pe ascultat si gustat replicile piesei. Una chicotea, alta era amortita, o a treia avea oaresce tic nervos la un picior, iar o a patra se simtea bine urmarindu-le pe toate. 

Au trecut doua ore si ceva pe nerasuflate. Am trait doua piese ca in doua universuri paralele, pe una am vizionat-o, pe alta am jucat-o iar acum totul e istorie. 

Sa mai fie!

Timp liber

Marti, 17 mai, am fost si la concertul organizat de FHM, Inna, Akcent, Alex Velea, Play & Win, Senzor. Am dansat, ne-am simtit bine. Am fost in sfarsit la Arenele Romane. Pot spune ca anul asta, am fost in doua locuri in care voiam sa ajung de ceva vreme: Club Fabrica si Arenele Romane. In primul am fost de ziua lui Paul in al doilea de ziua mea, chiar daca nu a coincis si luna. 

La mai multe, si cu Tudor. E inca mic pentru atata zgomot, fum de tigare ...