Nu aveti stampila pe timbru

Am avut o perioada foarte incarcata din punct de vedere administrativ. Am depus vreo trei dosare in diverse locuri pentru diferite tebuinte pentru care am umblat pana la epuizare. Un singur dosar nu mi-a dat batai de cap si asta datorita destuparii la minte a celei care conduce institutia, dar tot a fost nevoie sa scriu de mai multe ori acelasi lucru, pe vreo doua exemplare pentru cine stie, ca asa sunt organizate lucrurile la noi.

Pana aduni tot ce-ti trebuie la un dosar umbli pe la mai multe institutii, faci dese vizite la centrul de copiere si la papetarie, ai mare grija sa nu pierzi acte importante, caci trebuie neaprat sa ai si originalele dupa tine si nu trebuie sa uiti sa mananci in ziua respectiva, altfel te mai opresti si pe la medic pentru o perfuzie.

Nu trebuie sa uiti de nelipsitul timbru si neaparat trebuie sa cauti persoana cu stampila pentru a-ti valida actele conform cu originalul, pe care apoi le va semna pentru a valida stampila validatoare.

Si asta nu e tot, pe langa dosare mai ai si alte indatoriri, sa verifici pe la alte diverse institutii ca totul este in regula, ca te au in evidenta pe tine si pe ai tai, ca treaba merge bine inainte.

Si daca nu merge pai atunci o obligi tu sa mearga. Si da-i si lupta si da-i si lupta pana e gata revolutiunea. Care revolutiune e doar mersul normal al lucrurilor, ca de fapt nu ai rasturnat nimic doar ai impins putin de la spate, ai uns roata.

A fost Miti

S-a stins luni, 2 aprilie, pe la 12-13. A fost dureros pentru toti, nici nu vreau sa ma gandesc cum a fost pentru ea. Banuiam ca se va intampla in curand, era bolnava de vreo cateva saptamani si parca anticipam momentul. O vedeam peste tot, prin garsoniera, cu toate ca nu a fost niciodata aici. Eu am o sensibilitate a cailor respiratorii, Tudor e parca tot timpul racit, tuseste, iar ea a murit sufocata de parca a vrut sa ne salveze pe noi de la ceva asemanator. Saptamana trecuta chiar mi-am spus ca a muri sufocat e poate cel mai groaznic mod de a te duce. Esti constient ca asta e sfarsitul, te lupti panicat pentru inca o gura de aer si vezi ca e zadarnic. Nu mai ai putere nici sa tipi dupa ajutor ci te zbati ca o gaina taiata.

Miti a fost cu mine prin multe etape ale vietii, a fost un talisman, acum talismanul e Tudor. L-a cunoscut pe Tudor si el a indragit-o de cand eram insarcinata si stateam cu pisica pe burta pentru a le face cunostinta. Am vrut sa nu fie un soc prea mare pentru niciunul dintre ei atunci cand Tudor se va naste. Ei se cunosteau deja, iar Miti i-a permis orice fara sa zica nici pas. Pentru Tudor, Miti a fost primul animal pe care l-a cunoscut si de la care i s-a tras simpatia si lipsa de frica fata de animale.

Acum a ramas un gol dar cu timpul golul va fi umplut de sentimentul ca ea e inca stapana casei, ca este spiritul protector al locului. Nu as mai vrea un alt animal, decat daca ar trai liber la curte, fara sa fii nevoit sa-l castrezi, tii in lant sau mai stiu eu ce.
S-a dus vazandu-ne pe toti acasa, in jurul ei, mama fiind cea mai tare dintre noi care a ajutat-o sa plece mai linistita.

Pozitii de somn

In ultimul timp Tudor adoarme te miri pe unde, te miri cum. De oboseala dupa joaca pica instant acolo unde se gaseste.                                                                                                                                                        

Ce poate fi mai frumos sa poti dormi cand ai chef, cum ai chef, unde ai chef. Sa fii fara griji, dupa o zi incarcata de ... JOACA. 

Meserii

Mi-e greu sa precizez ce meserie am atunci cand sunt intrebata, pusa fiind intr-o situatie formala. Nu am o meserie propriu-zisa. Nu mai am. Mi se cere sa spun ce am lucrat prima data, odata facultatea incheiata, sau liceul, sau ce-oi fi terminat. Pai am facut o facultate dar nu m-a facut inginer, doctor, avocat. Mi-a oferit in schimb posibilitati nenumarate de a ma afirma in domeniul vaaast al culturii, adica as fi putut fi teoretic, orice, adica nimic. Niste cursuri m-au linistit ca as putea daca as mai da niste examene, sa devin profesoara, asta era cam singura certitudine. Dar sa stii clar ca poti sa lucrezi in media, la o editura, ca cercetator la Academie, prin vreo biblioteca, profesor, nu, eram total aeriana. Faceam ceva de placere si atat, studiam pentru ca auzisem ca daca ai carte ai parte, dar de ce ai parte, nu mi s-a spus. Un profesor prin facultate a protetit: fetelor, voi veti fi profesoare si va veti marita cu ingineri. Si gata, asta e, ce sa va faceti griji, asta e solutia. 

Si iata-ne dupa incheierea cursurilor, cand nici licenta nu era data, parca, asezandu-ne la o coada imensa si glumind ca ce cautam noi acolo sa dam titularizarea. Incercam si om vedea daca reusim sau nu. Timpul pentru a invata pentru inca un examen era scurt, prea scurt. Intre licenta, sustinerea lcurarii daca luam licenta si titularizare, o puneam pe ultima pe ultimul plan. Dar ce nu stiam noi, era ca eram cel mai bine pregatiti din punct de vedere teoretic, al cunostintelor. Habar nu aveam de expereinta in invatamant, practica prea putina, dar atunci, in primul an de dat Titularizarea, am avut cea mai mare nota, nota titularizabila, posturi sa fi fost. Profesoara. Asta am fost timp de patru ani de zile dupa care mi-am pus coada pe spinare si am plecat. Am plecat simtind ca pierd ceva, pierd ceva ce indragisem, numai ca nu ma simtisem deloc importanta si respectata. Din partea sistemului am simtit mai mult umilire si bataie de joc fata de atatia ani de frecus prin scoli, frecus ca elev si student, frecus ca profesor. 

M-am recalificat la locul de munca. Mi s-a spus Cnsultant apoi Specialist Marketing. Nu m-am simtit nici una nici cealalta. Noi cei din Romania eram un fel de sclavi pentru cei din Franta, chiar daca ajungeam sa avem acelasi cunostinte, aptitudini si competente ca cei din Fr. Ei aveau banii, deci puterea de decizie, de organizare 

Am mai facut o recalificare, in sanul familiei de data asta. Am facut un copil, am devenit mama. Nu am mai facut vreo scoala, dar m-am instruit. Am fost autodidact si inca sunt. Si aceasta etapa este importanta atat pentru familie cat si pentru societate, caci stim cu totii, familia este nucleul ei. Si totusi, din cauza asta mi-am pierdut locul de munca. Societatea m-a respins, am devenit un paria. Odata cu egalitatea dintre sexe a disparut dreptul femeii de a concepe copii. Nu mai e protejata, decat teoretic, in fapt este hartuita din toate partile.

Am pierdut tot pentru un copil. M-am pierdut pe mine, caci m-am dedicat aproape in totalitate familiei. Am pierdut locul de muca dupa de am revenit din Concediul de Crestere al Copilului. Binele superior al copilului nu a protejat-o pe mama lui de discriminare. 

Cat timp am fost acasa cu el, am inceput sa gandesc altfel. Mi-am dat seama ca femeile au nevoie de mai mult timp pentru a-si putea ingriji familia in timp ce sotul este insarcinat cu munca mai bine remunerata. Odata aparuti copiii, femeia inceteaza sa existe prin ea insasi, traieste prin ceilalti si pentru ceilalti. Serviciul intr-o firma corporatista cum sunt numite acum firmele dupa model american. nu mai permit femeilor sa aiba, daca au copii, nici viata personala, nici viata familiala. Daca ar fi intr-adevar egale barbatilor, (numarul celor care sunt est extrem de mic), atunci ar castiga atat incat sa-si permita o bona, o femeie care sa le ajute la curatenie, iesiri la restaurant pentru cina, sau catering, masina personala, nu una pe familie, sedinte regulate de ingrijire corporala, etc. Dar din pacate egalitatea asta nu exista. 

Atunci ce exista. Doar teorie si o groaza de mizerie reala. 

Acum, dupa nopti nedormite, taceri impuse pentru a nu dezechilibra si mai mult armonia din familie, cu toate ca tensinuea imi transpira prin pori si se propaga la ceilalti, ma gandesc la meserii, la recalificari, la reluari a ceea ce am indragit odata. 

Regret ca nu m-am facut avocat, medic, asistent medical. Mi-ar fi placut sa fiu veterniar, medic. E cam tarziu, cu toate ca niciodata nu e prea tarziu, dar financiar e prea tarziu. Nu-mi mai permit decat sa muncesc ori prea mult de voi da in gropi, efectiv, caci vad ca fizicul nu ma tine atat cat as visa eu, super-femeia e un mit; ori sa ma limitez la cat pot, atata timp cat sanatatea mea si a familiei nu vor avea de suferit. Sanatatea mea mentala cam are de suferit in urma magariilor din societatea romaneasca, si din societatea = firma care mi-a intors spatele brutal, cu presiune, cu nerusinare, cu ... indescriptibil.  La un pas de depresie, ascunsa, pentru a nu-i zapaci pe cei dragi, fac eforturi sa-mi revin. Incerc sa fiu optimista si egoista in acelasi timp. Trebuie sa am grija si de mine. Nu-mi pot asuma responsabilitati ce ma depasesc, pe mine ca femeie care isi da seama ca egalitatea dintre sexe e o prostie. Nu ai cum sa faci egal in mod artificial cand natura stabileste alte limite decat cele pe care le vrem noi. Nu sunt capabila sa muncesc cat un barbat, de dimineata pana seara; sa am grija de familie, sa am grija si de mine sa plac in continuare familiei, fara ca societatea sau alti membri ai familiei sa suplineasca anumite responsabilitati. E prea mult. 

Da, sunt vulnerabila; sunt puternica doar in mintea mea, atunci cand mintea mea e linistita si cu o parere buna despre persoana care o detine si despre de lumea din jur. Sunt super-femeie atunci cand sunt ajutata, cand limitele imi permit sa fiu amazoana. Femeile din Romania sunt discriminate de statul Roman, de societatea romaneasca prin insasi faptul de a spune ca sunt egale in drepturi. In fapt nu sunt egale in drepturi cu barbatii, insa li se cere sa indeplineasca sarcini ca si cand ar fi. E discriminare sa ceri unei femei platita mai prost decat un barbat, sa se intoarca la munca dupa ce face copii, pentru a participa la ridicarea financiara a tarii din rahat, dupa ce cei care fac legea se lafaie in drepturi pe care si le dau singuri. Sa-si asume aceleasi greutati ca barbatul care nu are aceleasi greutati ca femeia. Nu el face copilul, el aduce o parte din banii necesari intretinerii copilului. Si cu toate ca el e cel puternic, nu el il poarta in pantece, nu el il naste. Natura nu ne-a facut egali. Nu putem indeplini aceleasi sarcini. Complexitatea subiectului poate ca ma depaseste, dar intelegeti ce vreau sa zic. 

Acesta e un manifest fata de prostia care e la putere, fata de barbatii care ne conduc si fata de fufele care ne conduc, fata de banul care perverteste tot, fata de tot ce ma deranjeaza pe mine acum si poate si pe voi.

Diversitate si complicatii

Unde este diversitate apar si problemele. Haosul trebuie sa-si gaseasca cumva ordinea, si prin munci si aparente accidente se armonizeaza cu el insusi. 

De la fereastra bucatariei observ un univers infinit de intamplari. Langa blocul in care locuiesc vietuiesc si cateva case, unele mai cochete altele carpite si in continua prefacere. Cum iarna e grea, geroasa si atat de alba, a izbucnit un incendiu la una dintre casele din preajma. Si uite cum avand atata zapada in jur, pompierii au reusit sa stinga focul dupa vreo doua-trei ore de lupte cu vantul puternic, lipsa apei si greul acces la focar. Nu s-a extins, pompierii au facut o treaba grozava. 

Ironic, nu? Sinistratii sa "moara" de sete cu atata zapada in jur, focul sa izbucneasca in mijlocul atator tone de apa inghetata.

Si cand credeam ca stirile despre turturi ucigasi, mormane de zapada distrugatoare sunt cazuri izolate si de mirare atunci cand abia am asteptat iarna asta cu zapada ei, ne-am bucurat ca niste copii cand am vazut ca am ajuns sa sapam tuneluri in zapada, ei bine, nu. Kilogramele daca nu chiar tona/le de pe acoperisul spalatoriei de langa blocul meu, s-au prabusit pe trei masini parcate sub streasina acesteia. Direct in service au fost duse: parbriz faramat, iar toata tabla partii superioare a caroseriilor indoita, turtita, sifonata de cu greu cred ca au reusit soferii sa se mai urce la volanul masinilor lor. Trei masini turtite in cateva secunde, intr-un zgomot ca de avalansa, ca inainte de cutremur, trosnituri si vuiete. 

Iarna asta am vazut fata intunecata a zapezii si forta ei e puternica.