Meserii

Mi-e greu sa precizez ce meserie am atunci cand sunt intrebata, pusa fiind intr-o situatie formala. Nu am o meserie propriu-zisa. Nu mai am. Mi se cere sa spun ce am lucrat prima data, odata facultatea incheiata, sau liceul, sau ce-oi fi terminat. Pai am facut o facultate dar nu m-a facut inginer, doctor, avocat. Mi-a oferit in schimb posibilitati nenumarate de a ma afirma in domeniul vaaast al culturii, adica as fi putut fi teoretic, orice, adica nimic. Niste cursuri m-au linistit ca as putea daca as mai da niste examene, sa devin profesoara, asta era cam singura certitudine. Dar sa stii clar ca poti sa lucrezi in media, la o editura, ca cercetator la Academie, prin vreo biblioteca, profesor, nu, eram total aeriana. Faceam ceva de placere si atat, studiam pentru ca auzisem ca daca ai carte ai parte, dar de ce ai parte, nu mi s-a spus. Un profesor prin facultate a protetit: fetelor, voi veti fi profesoare si va veti marita cu ingineri. Si gata, asta e, ce sa va faceti griji, asta e solutia. 

Si iata-ne dupa incheierea cursurilor, cand nici licenta nu era data, parca, asezandu-ne la o coada imensa si glumind ca ce cautam noi acolo sa dam titularizarea. Incercam si om vedea daca reusim sau nu. Timpul pentru a invata pentru inca un examen era scurt, prea scurt. Intre licenta, sustinerea lcurarii daca luam licenta si titularizare, o puneam pe ultima pe ultimul plan. Dar ce nu stiam noi, era ca eram cel mai bine pregatiti din punct de vedere teoretic, al cunostintelor. Habar nu aveam de expereinta in invatamant, practica prea putina, dar atunci, in primul an de dat Titularizarea, am avut cea mai mare nota, nota titularizabila, posturi sa fi fost. Profesoara. Asta am fost timp de patru ani de zile dupa care mi-am pus coada pe spinare si am plecat. Am plecat simtind ca pierd ceva, pierd ceva ce indragisem, numai ca nu ma simtisem deloc importanta si respectata. Din partea sistemului am simtit mai mult umilire si bataie de joc fata de atatia ani de frecus prin scoli, frecus ca elev si student, frecus ca profesor. 

M-am recalificat la locul de munca. Mi s-a spus Cnsultant apoi Specialist Marketing. Nu m-am simtit nici una nici cealalta. Noi cei din Romania eram un fel de sclavi pentru cei din Franta, chiar daca ajungeam sa avem acelasi cunostinte, aptitudini si competente ca cei din Fr. Ei aveau banii, deci puterea de decizie, de organizare 

Am mai facut o recalificare, in sanul familiei de data asta. Am facut un copil, am devenit mama. Nu am mai facut vreo scoala, dar m-am instruit. Am fost autodidact si inca sunt. Si aceasta etapa este importanta atat pentru familie cat si pentru societate, caci stim cu totii, familia este nucleul ei. Si totusi, din cauza asta mi-am pierdut locul de munca. Societatea m-a respins, am devenit un paria. Odata cu egalitatea dintre sexe a disparut dreptul femeii de a concepe copii. Nu mai e protejata, decat teoretic, in fapt este hartuita din toate partile.

Am pierdut tot pentru un copil. M-am pierdut pe mine, caci m-am dedicat aproape in totalitate familiei. Am pierdut locul de muca dupa de am revenit din Concediul de Crestere al Copilului. Binele superior al copilului nu a protejat-o pe mama lui de discriminare. 

Cat timp am fost acasa cu el, am inceput sa gandesc altfel. Mi-am dat seama ca femeile au nevoie de mai mult timp pentru a-si putea ingriji familia in timp ce sotul este insarcinat cu munca mai bine remunerata. Odata aparuti copiii, femeia inceteaza sa existe prin ea insasi, traieste prin ceilalti si pentru ceilalti. Serviciul intr-o firma corporatista cum sunt numite acum firmele dupa model american. nu mai permit femeilor sa aiba, daca au copii, nici viata personala, nici viata familiala. Daca ar fi intr-adevar egale barbatilor, (numarul celor care sunt est extrem de mic), atunci ar castiga atat incat sa-si permita o bona, o femeie care sa le ajute la curatenie, iesiri la restaurant pentru cina, sau catering, masina personala, nu una pe familie, sedinte regulate de ingrijire corporala, etc. Dar din pacate egalitatea asta nu exista. 

Atunci ce exista. Doar teorie si o groaza de mizerie reala. 

Acum, dupa nopti nedormite, taceri impuse pentru a nu dezechilibra si mai mult armonia din familie, cu toate ca tensinuea imi transpira prin pori si se propaga la ceilalti, ma gandesc la meserii, la recalificari, la reluari a ceea ce am indragit odata. 

Regret ca nu m-am facut avocat, medic, asistent medical. Mi-ar fi placut sa fiu veterniar, medic. E cam tarziu, cu toate ca niciodata nu e prea tarziu, dar financiar e prea tarziu. Nu-mi mai permit decat sa muncesc ori prea mult de voi da in gropi, efectiv, caci vad ca fizicul nu ma tine atat cat as visa eu, super-femeia e un mit; ori sa ma limitez la cat pot, atata timp cat sanatatea mea si a familiei nu vor avea de suferit. Sanatatea mea mentala cam are de suferit in urma magariilor din societatea romaneasca, si din societatea = firma care mi-a intors spatele brutal, cu presiune, cu nerusinare, cu ... indescriptibil.  La un pas de depresie, ascunsa, pentru a nu-i zapaci pe cei dragi, fac eforturi sa-mi revin. Incerc sa fiu optimista si egoista in acelasi timp. Trebuie sa am grija si de mine. Nu-mi pot asuma responsabilitati ce ma depasesc, pe mine ca femeie care isi da seama ca egalitatea dintre sexe e o prostie. Nu ai cum sa faci egal in mod artificial cand natura stabileste alte limite decat cele pe care le vrem noi. Nu sunt capabila sa muncesc cat un barbat, de dimineata pana seara; sa am grija de familie, sa am grija si de mine sa plac in continuare familiei, fara ca societatea sau alti membri ai familiei sa suplineasca anumite responsabilitati. E prea mult. 

Da, sunt vulnerabila; sunt puternica doar in mintea mea, atunci cand mintea mea e linistita si cu o parere buna despre persoana care o detine si despre de lumea din jur. Sunt super-femeie atunci cand sunt ajutata, cand limitele imi permit sa fiu amazoana. Femeile din Romania sunt discriminate de statul Roman, de societatea romaneasca prin insasi faptul de a spune ca sunt egale in drepturi. In fapt nu sunt egale in drepturi cu barbatii, insa li se cere sa indeplineasca sarcini ca si cand ar fi. E discriminare sa ceri unei femei platita mai prost decat un barbat, sa se intoarca la munca dupa ce face copii, pentru a participa la ridicarea financiara a tarii din rahat, dupa ce cei care fac legea se lafaie in drepturi pe care si le dau singuri. Sa-si asume aceleasi greutati ca barbatul care nu are aceleasi greutati ca femeia. Nu el face copilul, el aduce o parte din banii necesari intretinerii copilului. Si cu toate ca el e cel puternic, nu el il poarta in pantece, nu el il naste. Natura nu ne-a facut egali. Nu putem indeplini aceleasi sarcini. Complexitatea subiectului poate ca ma depaseste, dar intelegeti ce vreau sa zic. 

Acesta e un manifest fata de prostia care e la putere, fata de barbatii care ne conduc si fata de fufele care ne conduc, fata de banul care perverteste tot, fata de tot ce ma deranjeaza pe mine acum si poate si pe voi.

New moon

Iupii, am fost sambata la film. M-am reindragostit. :P Ce sa mai, mi-a facut pofta sa recitesc cartile. Povestile astea de dragoste sunt criminale. Si probabil responsabila pentru placerea asta mare este si emotivitatea data de sarcina. Oricum, mi-a placut filmul, mai ales ca l-am asteptat de atata timp. Si pana la urmatorul, adica pana la anul iar o sa treaca o gramada... si o sa vina si bebe pana atunci. O sa fie cam greu sa merg cu bebe la cinema, asa ca o sa-l vad mai mult ca sigur acasa. Si tot eram eu ca in transa, aseara m-am mai uitat la inca nu film siropos pe Acasa parca : Eu si printul. Mai sa fie ce de povesti de adormit copiii, da fapt ce de povesti de facut sa viseze pustancele si nu numai. Oricum, mi-am dat seama ce norocoasa sunt si eu cu povestea mea de dragoste. Nu am suferit cateva luni ca Bella, o noapte a fost de ajuns ca sa ma doara rau ideea de pierdere. Numai ca eu am stiut unde il voi gasi. Nu am mers prin padure ci prin orasul adormit. In cazul meu pericolul a fost pierderea oricarui mijloc de transport. Bantuiam amandoi pe afara, neimpacati, tulburati, raniti. L-am gasit afara, nu mai stiu ce i-am zis, ce mi-a zis, dar cred ca nimic legat de ce ne-a lovit pe amandoi. M-a dus acasa. Pe atunci invatam pentru examenul auto si nu mai pricepeam nimic. Examenul era a doua zi, iar eu eram inca in urma cu cartea. M-a ajutat sa imi pun ordine in ganduri, m-a linistit. Am evitat lucrurile care ne chinuiau si totul a mers mai departe. Acum citesc o carte destul de trista dar captivanta : Panza de paianjen de Cella Serghi. Tot povesti de dragoste.. neimplinite. O fata frumoasa curtata de atatea oportunitati bune de aranjare a viitorului alege gresit pana la urma. Descopera primul sarut tarziu, cu un barbat altul decat sotul ei stangaci si nepriceput. Superb primul sarut din Twilight. Dar ce sa-i faci, e carte, e film, e facut sa placa, sa tulbure. Pana la urma te tulbura oricum, caci e primul pana atunci nu stiai nimic. A fost rapid, furat, surprinzator. Apoi din ce in ce mai bine. In parc, pe iarba, mi s-a spus ca are gust metalic, intepator, ca atunci cand pui limba la capatul unei baterii si te inteapa, e acida... Am inteles ca e de bine. Asta era senzatia pe care o provocam. Mai tarziu, in acelasi parc, lacrimi de disperare, de dorinta de fuga in lume si iar de disperare, caci fuga in lume era imposibila. Senzatia de umilinta cand ma gandeam ca la serviciu sunt oameni care ma respecta si cred anumite lucruri despre mine, pe cand in realitate departe de conditia mea parerile lor. Asta-i povestea de dragoste cu tot universul ce o inconjoara, cu prieteni, examene, parinti. Descoperi dragostea dar nu te poti rupe de tot pentru a o putea trai frumos. Tocmai asta-i frumusetea iubirii pana la urma. Suferinta si obstacolele pe care trebuie sa le treci pentru a izbuti sa o traiesti. Fulgerul are loc intr-o clipita dar pentru a-i pastra lumina e nevoie de mult efort. Tulburarea din primul moment trece, ii face loc ratiunii care te paraseste in anumite momente. O alungi tu pentru a savura mai bine ce ti se intampla. Se combina pana la contopire cu senzatiile, trairile. Analiza si betie. Prima atingere a mainilor. Sa-mi las mana captiva sau sa o retrag. Ce inseamna gestul lui. Imi place, ma tulbura dar mi-e si frica. Goana dupa cavaleri si domnite intr-un oras medieval, intr-o atmosfera de basm. Trubaduri pe stradutele inguste, artisti de care te-ai putea idragosti. Totul te imbie la visare. E placut si parca doare in acelasi timp. Si mintea te trezeste iar. Ce vrea sa insemne gestul lui... Intorsi cu totii la gazda, pregatind mancarea pentru toti, l-am avut ca asistent. Nu ma simteam deloc atractiva in tricoul meu lung, larg, cu colanti scurti, parul prins si totusi eram privita si admirata. Ciudat si frumos in acelasi timp. Anul asta nu am mai reusit sa ajungem la Sighisoara. Caci acolo s-a infiripat povestea. Dar nu conteaza, ce merita retinut din orasul ala e in mintea noastra. Le coup de foudre pentru mine a fost in ziua cand ne-am cunoscut, acolo, in gara, cand ne pregateam de imbarcare, cand grupul nostru s-a marit cu inca o persoana. Cand razele de soare au picat pe parul lui, pe alura lui atletica, cand mi l-am asemanat cu un college boy englez, cu tricoul pollo si puloverul pe umeri. Nu mai stiu cu ce era imbracat de fapt. Cred ca avea un tricou bleu cu cifra 23 pe piept.. dar nu stiu sigur. Iar faptul ca tata, care m-a condus la gara, m-a incredintat celuilalt baiat din grup, un brunetel, a starnit o anume rivalitate. Si in final cavalerul cu care am ramas a fost blondutul... Nu e blond, e mai degraba saten-castaniu, nici nu stiu exact.. si barba putin roscata in soare.