Bicicleta albastra

Strumful meu are o mare pasiune pentru bicicleta fara pedale, o pasiune la fel de mare ca pentru trotineta albastra, prima lui trotineta.
Sunt o mare nebunie bicicletele astea, anul trecut parca toata lumea avea asa ceva, acum, parca toata lumea are biciclete normale, mari, updatate.
Am ajuns in vremurile astea sa oferim copiilor ce credem noi ca ar vrea ei, inainte ca ei sa ceara, ajungandu-se sa refuze darurile, iar noi, dezamagiti, sa incercam sa-i convingem sa le accepte.
Au de toate, prea multe chiar. Sunt niste rasfatati. Compensam prin ei copilaria noastra cu lipsuri, dar parinti dornici sa ne fie bine cu putinul care era atunci.
Mai avem si noi momentele noastre cand refuzam sa cumparam orice nebunie, dar in mare nu-i lipseste nimic, poate doar o si mai multa rabdare din partea noastra, dar cred ca si la capitolul asta suntem destul de ok.

Sa am 100 de ani

Ne-am mai propus o tinta, o suta de ani. A citit pe undeva cifra 100 si s-a gandit ca ar vrea si el sa ajunga sa aiba 100 de ani. Si de aici a inceput sa ne intrebe cati ani avem, ca sa-si dea seama cam ce ar insemna sa ai 100 de ani. Ii uram din toata inima sa ajunga sanatos si implinit la 100 de ani.

Tot preocupat de cifre si varste a fost si atunci cand pe tv5 era o stire cum ca in Franta s-ar avea in vedere in viitorul posibil apropiat, sofatul de la 15 ani, caci tinerii se pare ca stiu deja sa sofeze, facand-o asistat.

Iar noi, avem 15 ani pentru a sofa? Se pare ca da, din moment ce deja sofam.

O sa fie un mare matematiciano-sportiv. Cifrele ii plac, sportul ii place. Asta e, am inventat o noua meserie, spor-it-ist.

Wall.e

Un nou film preferat este "Wall.e". Este amuzant si destept dar are si o parte scurta trista, cand fata robotel adoarme dupa ce gaseste plantuta. Atunci ne ascundem dupa canapea, ne acoperim cu o patura si asteptam sa treaca repede scena cu adormitul. Fetita robotel ii place lui Tudor aproape la fel de mult cat ii place lui Wall.e.

E influentabil, asa ca-si insuseste comentariile mele, mai ales daca ii place filmul. Ma gandesc cate lucruri le putem inocula, atat rele cat si bune. Sunt eu influentabila la varsta asta, daramite cei mici. E de lucrat pe tema asta.

Simonei

Prietenei mele Simona, ii dedic acest post. Are oricand o vorba buna, mobilizatoare si dadatoare de energie. Cand cred ca totul e urat, gol de inteles si fara scapare imi da raza de lumina de care am nevoie pentru a revedea totul asa cum este, simplu si cu solutii pentru orice ar parea o problema.
Te iubesc.

Colaboreaza cu copiii

Gradinita asta ne-a adus lucruri bune. Il urmaresc in parc si nu-mi vine sa cred ce bine colaboreaza cu ceilalti copii. Nu se mai supara cu jucariile, le imparte, cere si el prietenia celorlalti, se joaca frumos. E o mare diferenta si evolutie. Cand il vad cum vorbeste si cum intra in diferite jocuri ma bucur foarte mult. A crescut si conteaza si munca domnisoarelor educatoare. La grupa lui e printre cei mai mici, e si bine si rau. Are de invatat dar cum e suparacios cade adesea in capcanele glumelor celorlalti. El e inca mic si sincer, glumet cu noi pana la disperare.
Dar orium, e grozav cand il vad intre copii, vesel si implicat.

Lucruri bune

Pe langa toata nebunia asta cu urletele, au loc si lucruri bune. Este inteligent si stie sa faca ce-i cerem sau ce e de facut, numai incapatanarea il impiedica in majoritatea timpului. Se si imbraba, incalta, merge la toaleta, mananca. Canta, isi aduce aminte ce i se cere la gradi. Dar e prea serios si ambitios. Se supara repede si nu stie de gluma si imi dau seama ca parte din vina e din cauza noastra, suntem prea obositi sau/si grabiti ca sa ne mai jucam atat de mult... trebuie sa remediem asta, e acel blocaj despre care vorbeam. Am ajuns sa cred ca mai bine nu se poate. Gresit.
Cred ca de la episodul cu mana m-am interiorizat foarte mult si am uitat sa ma bucur. Am tinut-o in spaime si tensiuni.

Crize de dimineata

Trecem printr-o perioada grea. Ajung pana la pragul de a-mi dori sa sar peste trezirea de dimineata. Sa dispara ca prin minune cateva ore si sa fiu direct pe drumul de plecare de la gradinita. Sa stiu ca l-am lasst acolo linistit si ca-mi pot incepe si eu ziua bine si fara nervii care cer victime.
Am ajuns la scoala vreo doua saptmani daca nu mai mult, cu dorinta de a o lua razna pe campii.
Tudor este foarte suparat, se trezeste si incepe sa urle. Nu vrea la gradi. Si-si varsa nervii si supararea pe fiecare pas pe care il facem in vederea plecarii de acasa. Nu vrea sa se spele pe dinti, sa faca pipi, sa fac patul,  sa-i dau ceva sa pape, sa se schimbe, sa se incalte. Nu vrea nimic asa cum facem noi. Ajunge sa se opuna si la opozitite. Se opune la tot ce facem si ce zicem.

Crizele au ajuns sa aiba loc si in weekend. Cred ca au devenit o obisnuinta pentru el. Am citit pe undeva ca repetitivitatea le da celor mici un sentiment de siguranta. Dar asta e o nebunie.

Imi zic ca avem destula rabdare, dar tot ne iesim din pepeni. Cred ca nu am gasit toate resursele de rabdare. Si mai cred ca absorbita de alte probleme am uitat ca trebuie sa il vad asa cum e, inca mic, fara sa ma tem de inca o furtuna. Caci am inceput sa ma tem, deci sa fiu tensionata si sa provoc poate de la nivel mental o anumita stare.
Am descoperit ca ma aflu intr-un blocaj mental pe care trebuie sa-l deschid.

Si ma mai tem de aceasta eticheta de copil rasftat care cred ca i se poate aplica. Am fost tot timpul langa el, l-am plimbat, i-am facut poftele. De oboseala am avut o atitudine prea laxa si uite asa.

E greu in societatea de azi sa-ti cresti copilul echilibrat, cu ambii parinti care sa se ocupe de el, cu bunici mai aproape. Incep sa ma simt pierduta, derutata, prea putin adult si adta mi se trage si din firea mea, prea sensibila si influentabila. In izolare ma pierd de tot.

Problema noastra e problema mea si invers.

Tudor - manarupta

Si a fost o data ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti. Un fecior de imparat, calare pe un peugeot verde ca prazu, ce s-a dus la Afi Palasu.  De pe tobogan a cazut, mana dreapta si-a rupt, si-atunci fuga la spital am dat, de mana in bandaj ne-am bagat.
De la 17 ianuarie va leatu sa tot fie vreo doua luni, acum mana e ca noua dar naravu neschimbatu.

Bulinute

Am primit 15 bulinute deocamdata. Sunt colorate si de marimi diferite, insa valoarea lor e inestimabila. Cand aveam 9, Tudor le tot numara sperand ca mai apare vreuna ca prin minune sa se ajunga la 10. Cand a reusit sa treaca pragul a fost incantare mare, ca atunci cand a facut o suta, o suta de centimetri.

Chiar daca trezirile pentru a merge la gradi sunt foarte dificile, placerea de a primi o bulinuta de la domnisoarele educatoare, Corina si Diana, ramane intreaga.
Asa ca dimineata dupa ce epuizez sacul cu incurajari ii aduc aminte ca daca merge la gradi va mai lua o bulinuta pentru ca va invata inca un cantecel sau pentru buna purtare.

E campion la invatat cantecele, e campion pentru ca papa toata gustarica.
Daca il intreb ce a mancat la gradi insa, imi raspunde ca o paine. El e campion la a manca felia de paine care insoteste felurile principale de mancare si gustarile formate din biscuiti.