La Maneciu XLVI etc.

Cred ca a trecut aproape un an de cand nu am mai ajuns pe la "bunici", la Maneciu. Am tot avut treaba si apoi, a intervenit mana lui Tudor si alte impedimente.

Am ajuns in sfarsit la Maneciu, dar cu o mare incarcatura emotionala. Insa nu conteaza, ce e val, ca valul trece. Cand reusesti sa te detasezi realizezi ca natura te domoleste, te usureaza de poveri.

Cu tot inconvenientul adaptarii tot am reusit sa ma amuz de vanatoarea de muste a lui Tudor, de taxa pusa la portita dinspre magazie, de incantarea independentei capatate de a folosi olita in casa in loc de a merge la privata din gradina - in ciuda razboiului noastru importiva panzelor de paianjen.

E bine la mosie, la Maneciu. Aici ma imbrac lejer, fara fasoane, dar imi dau seama ca sunt rapid reperata drept orasanca, cu toate ca cei de aici sunt mai oraseni decat mine. Sunt case cochete, masini bune, lume imbracata bine: oameni gospodari. In necunostinta de cauza pare o ceva mai mare destindere fata de oras, caci se cam cunosc unii cu altii, insa in piata am dat peste lipsa de bun simt, din cauza lacomiei, deci a greutatilor.

Per total, e bine.

Tudor - manarupta

Si a fost o data ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti. Un fecior de imparat, calare pe un peugeot verde ca prazu, ce s-a dus la Afi Palasu.  De pe tobogan a cazut, mana dreapta si-a rupt, si-atunci fuga la spital am dat, de mana in bandaj ne-am bagat.
De la 17 ianuarie va leatu sa tot fie vreo doua luni, acum mana e ca noua dar naravu neschimbatu.