Perioada capricioasa

E atat de mofturos incat nu mai suport. Nu si nu vreau la tot ce-l rogi, chin cu imbracatul si mancatul, tipete, urlete si ascuns dupa tot ce poate. 

E atat de capricios si marait de ma intreb al cui e copilul asta. 

Stiu ca e perfect normala perioada aceasta numai ca fiecare copil trece prin ea diferit. Iar el face totul ca pentru a ne innebuni.

O parte e mostenita o parte e a lui. E cat noi doi la un loc, cat noi doi cat am fost mici, si daca e adevarat ca se sare o generatie, atunci e tatai-su intreg.  

Pana la urma nu am de ce sa ma mir, dar nu mai am resurse de rabdare. Duc o lupta permanenta cu mine pentru a ma controla. O sa ajung la Furiosii Anonimi de peste ocean. 

Cea mai mare problema este mancarea, dusmanul lui de moarte. Un copil mai inversunat importiva mancarii nu stiu daca am intalnit. Gaseste tot felul de subterfugii pentru a se eschiva de la masa. Ma intreb cand o sa inceapa el sa ceara de mancare. I se intampla prea rar asta, de pot numara pe degetele de la o mana. Solutia cred ca ramane aceea de a-l lasa nemancat. Sa nu mai alerg dupa el prin toata casa cu mancarea, sau sa-l tin cu forta pe scaun, sau sa-i dau sa pape la desene in pat. 

A nu fi ceea ce pari

Devine chiar enervant pe masura ce trece timpul sa fii dat la o parte pentru ca pari prea tanar. E amuzant pana la un punct, de unde incepe nerabdarea de a astepta mai mult decat trebuie, de ma lupta mai mult decat e necesar, de a ridica tonul pentru a fi evaluata corect. 

O fi bine sa par eu tanara dar sa fiu expediata ca un copil pe unde ma duc, uh, e nesuferit. La secretariate, la inspectorate, la cozi, in mijloacele de transport. 

Cat am fost insarcinata eram privita ca o adolescenta ce a calcat stramb. Cu copilul dupa mine, aceeasi treaba numai ca parca aveam ceva mai mult respect din partea celorlalti. Fara copil, gata, sunt adolescenta fara drept de apel. 

Dar poate e  ceva ce vine cu nu stiu cu ce, cu atitudinea... In facultate aveam colege ce aveau trecere mai usoara la secretare, fie ca dadeau ceva sau nu. Eu am incercat mai toate variantele, si abia in anul patru, nu am mai fost data afara. 

La medic aceeasi chestie. Nu stiu cum reuseau altii sa obtina tot felul de certificate fara sa le plateasca. Ok le mai dadeau ceva medicului din cand in cand, la mine nu a mers. Probabil e nevoie de mai mult antrenament. Habar nu am. De o anumita dezinvoltura. Cred ca am fost prea binecrescuta, sa bati la usa, sa dai sarumana, sa taci pana nu esti intrebat, sa executi ordinele samd. Dar in lumea asta a noastra daca nu esti un pic nesimtit, guraliv, indraznet si perseverent in indraznela, esti ca mine, dat mereu la o parte pana te iei cu ei de guler, sau tot ii bati la cap pana te iau in seama sau se conving ceva mai tarziu ca nu au de-a face cu un diletant, dar pana atunci mori de foame. 

Care este iadul tau?

M-am trezit in iad. Un loc innourat si rece, ca vremea de acum. O constructie cilindrica, din metal gri-albastrui, ajungea pana la cer unde se largea ca o palnie. Particulele de praf pe care le observam intr-o raza de soare erau aici pietre rotunde de marimea unui pumn de barbat. Pluteau precum firele de praf si la o intindere de mana le puteai apuca si arunca. Am luat una, ca si cum as fi cantarit in mana o minge de tenis si m-am intrebat care este rostul lor, avand in acelasi timp strafulgerarea unei imagini a unei pietre aruncate pentru a distruge ceva, dar ce. 

In fata mea apare un capitan de corabie, dublura unui Ahab pornit sa se razboiasca cu Moby-Dick. Imi arata pietrele de mormant aparute ca de nicaieri pe o "latura" a cilindrului de fier. Ca un mus ce-si face ucenicia si trebuie sa treaca printr-o initiere pentru a fi acceptat, eu trebuia sa scuip pe pietrele de mormant ca sa nu fiu omorata cu pietre. La asta foloseau pietrele plutitioare. Trebuia sa profanez morminte, ce oribil dar ce mai conta. Erau morti, iar osemintelor nu le pasa de alti chinuiti, din contra, ma chemau sa le tin companie. 

Am facut-o si am simtit o mare usurare, de parca eram libera. Ma eliberasem de teama. 

In plimbare pe acel pamant de pe alta lume am descoperit vilisoare foarte frumoase, intretinute de maini harnice nevazute. Dar parca ceva pandea totul cu distrugerea. Se simtea ca si cand ar fi venit un pericol de undeva de sus, un fel de cutremur-tornada-ploaie de pietre. 

Deodata lucrurile din case si din preajma lor au prins viata pentru a proteja casele de la pericolul ce le adulmeca frica. 

Statuete de tinere femei cum vezi prin casele vechi, de mici burghezi, se miscau suav incercand sa bage la adapost obiectele de pe terase, obiecte insufletite parca, colaborand la acest exod in miniatura. 

Am intrat intr-o casa si tot ca pe vremuri, ca in schitele lui Caragiale, doamnele elegante dadeau ceaiuri, dansau unele cu altele si se distrau in lipsa altor preocupari de femei cu stare. Am dansat si eu cu una dintre ele, o bunica cocheta si tare draguta. Parea ca nu ma cunoaste nimeni pana sa dansez cu ea, apoi brusc toata lumea mi-a zambit in semn de aprobare si recunoastere. Atunci m-am speriat. Dar, dar cea cu care dansez e moarta, cine sunt eu pentru ea, ce e ea pentru mine. Dar tocmai acest lucru mi-a adus acceptarea.

ca sa vedeti cum transforma imaginatia din timpul somnului ceea ce traim ziua :
http://www.youtube.com/watch?v=RD8QLNiolfk  ,
alte imagini de aici se vor gasi in idei din urmatorul post

Placerea de a merge la serviciu

 Nu simt ca am inceput serviciul. E asa normal sa fac ce fac. Ma simt atat de bine, exact cum se spune: munca de placere nu e munca. In ciuda stresului, emotiilor, hartoagelor de completat si stampilat, ma simt grozav cand merg la serviciu, iar cand ajung acasa doar durerea de picioare imi aduce aminte ca am fost la munca.