Perioada capricioasa

E atat de mofturos incat nu mai suport. Nu si nu vreau la tot ce-l rogi, chin cu imbracatul si mancatul, tipete, urlete si ascuns dupa tot ce poate. 

E atat de capricios si marait de ma intreb al cui e copilul asta. 

Stiu ca e perfect normala perioada aceasta numai ca fiecare copil trece prin ea diferit. Iar el face totul ca pentru a ne innebuni.

O parte e mostenita o parte e a lui. E cat noi doi la un loc, cat noi doi cat am fost mici, si daca e adevarat ca se sare o generatie, atunci e tatai-su intreg.  

Pana la urma nu am de ce sa ma mir, dar nu mai am resurse de rabdare. Duc o lupta permanenta cu mine pentru a ma controla. O sa ajung la Furiosii Anonimi de peste ocean. 

Cea mai mare problema este mancarea, dusmanul lui de moarte. Un copil mai inversunat importiva mancarii nu stiu daca am intalnit. Gaseste tot felul de subterfugii pentru a se eschiva de la masa. Ma intreb cand o sa inceapa el sa ceara de mancare. I se intampla prea rar asta, de pot numara pe degetele de la o mana. Solutia cred ca ramane aceea de a-l lasa nemancat. Sa nu mai alerg dupa el prin toata casa cu mancarea, sau sa-l tin cu forta pe scaun, sau sa-i dau sa pape la desene in pat.