Tudor cadou

Tudor cadou, ati mai vazut ceva atat de nastrusnic pana acum, poate, dar el e al meu si nu-l schimb pe altul. paranteza : in maternitate a venit asistenta sa ne intrebe : ii schimbam? eu: nu, il pastrez.
Am scos toate jucariile din sacosa de hartie si l-am asezat pe Tudor cadou de jucarie :) .

Zici ca-i o prelungire a sacosei, tot galben cu ursulet.
I-a placut noul culcus si ma invita si pe mine langa el.

Si uite ce de par frumos are strumful inainte de noua coafura.

Cat de mult ne iubim

Se pare ca nu putem rezista prea mult unul fara celalalt. Atata timp cat suntem in acelasi loc trebuie sa fim impreuna, sa mancam impreuna, sa dormim impreuna, sa ne jucam impreuna. Daca jumatatea mea lucreaza in bucatarie in timp ce noi astia mici ne pregatim de somn, apoi nu reusim sub niciun chip sa adormim. Si chiar daca tati vine acasa foarte tarziu, Tudor, cu ochii carpiti si bajbaind prin intuneric, face lipa lipa pe parchet, il gaseste si ii adoarme pe umar. Operatiune foarte delicata si induiosatoare.

Cu mine insa e alta poveste. Si de la trambulina daca ar sari, direct pe capul meu ar ateriza. Si de cand a invatat sa arate cu degetul, nasul este "obiectul" preferat de care trage, sa-l arate e deja banal. Deci cum ma aflu intr-o pozitie vulnerabila, hop pe nasul meu. De par nu prea trage, e delicat, ii place sa ia fir cu fir si sa rasfire. Dar ne iubim mult. Cel mai mult imi place cum se arunca la mine in brate, se lipeste strans si ma tine cu putere in brate, sa ma simta cat mai bine. 

Uneori cand ne jucam are priviri ghiduse si de atata auzament nu mai poate de drag si vine la mine in brate.

Tot e noapte si doarme toata lumea:

Tudor papa cu lingura

Dupa cum a postat deja tati lui pe facebook, pe 21 martie Tudor a papat cu linguroiul. Mancarea cu propria manuta e mult mai gustoasa si mai cu spor. Nu am imortalizat momentul ca doi parinti mereu pe faza ce suntem, dar urmeaza :)) . Iar mananca mai bine si sper ca faze cu febre sa fie cat mai deloc. Deja sunt stresata de urmatorul vaccin. La ultimul a avut reactii secundare de-i plangeai de mila, il durea piciorusul - nu-l mai putea indoi, a avut febra, a fost nervos si irascibil, urat. Practic 2 zile a fost bolnav. Si eu odata cu el.

Acum suntem fericiti dar singurei acasa. Matza e la bunici, primavara e vantoasa si jucariile plictisitoare. O mai fac eu pe calu' din cand in cand ca sa invioram atmosfera. Nu prea-i place sa fie carat pe dupa gat ci in spate ca  un sac. 

Aici doar ne iubeam. E foarte dragastos. Daca l-am lasa si ar vrea si Mitzi probabil ca ar adormi pe blana ei. Mai avea putin si o pupa sau musca ca sa-i arate cat de mult ii place de ea. 

inainte de noua coafura

Noua coafura a lui Tudor

M-am gandit eu ce m-am gandit si i-am dres lui Tudor o coafura noua. M-au trecut toate transpiratiile cand am vazut ce a iesit. Asa ca da-i si fugi dupa el sa-i indrepti tunsoarea. Tot o aiureala a iesit. M-am convins, nu ma pricep la tuns. Dar trebuia sa incerc.

Dupa asa o caodopera poate voi mai avea curaj sa realizez si altele. Cine stie, poate imi iese pana la urma. Nici pe papusi nu prea am exersat. Dupa prima am renuntat, preferam sa le stric ochii sau bratele. Parul insa nu se putea lipi la loc. La oameni e mai bine, creste. 

Vreti sa vedeti ceva din noul look al strumfului, iata:

ciufulit dupa somn :))

Dar nici neciufulit nu arata prea bine tunsoarea tanarului Tudor. Si el pare nemultumit de noua coafura. Dar cel mai haios a fost dupa ce l-am ciumpavit. Parca deborda de energie. Probabil ca parul in exces il ingreuna putin, nu ca ar fi alergat mai putin inainte de noua tunsoare.

Tudor in revista

Tudor apare in revista. V-am promis poze, iaca, vi le ofer. In revista Tratamente Naturiste Tudor este una dintre "vedete", iupii.

Nu, nu este pe prima pagina a revistei. Tudor apare in revista pe a treia pagina, la cuprins.

Tudor prezinta cuprinsul revistei. Morcovelul a avut un cuvant greu de spus in alegerea pozei care apare in revista. Iepurasul incruntat, bebe din revista, papa sanatos. Asa sa facem si noi ca Tudor in revista.

Iata si poza originala inainte de copilul in revista. Tudor avea vreo 10 luni.

Bucuros nevoie mare, se gandea de atunci ca el, puiul mic, va fi in revista.

Ce face si ce nu face Tudor

Sa incep cu marele NU: nu vrea sa manance. E atat de nazuros incat mancarea este marea noastra problema. Cu greu reusesc sa-l hranesc armonios altfel decat la san. Sucurile de fructe sunt preferatele, apoi piureurile de fructe, pana se plictiseste de ele. Cu ce sa le inlocuiesc, cu gris cu lapte, orez cu lapte, iaurt cu banane, dar nu le accepta de fiecare data. N-ar manca carne nici in ruptul capului, bine ca s-au inventat chiftelele. Cum simte ceapa, ardei, carne sau vreo bucatica mai mare de ceva leguma, gata cu mancatul, scuipa tot si refuza alta inghititura. Ciorbe nu, supe nici, tocanite da, dar totul taiat foarte mic ca nu cumva sa-l deranjeze ceva la limba. De ce nu-i dau totul blenduit, pentru ca nu-i place. Asa a inceput diversificarea, blenduit. Dar nu a durat mult pana sa-mi dau seama ca daca nu-i amestecam piersica sau banana in supa facuta piure, puteam sa arunc direct din oala totul la gunoi. Si ce de mai mancare ajunsa pe apa sambetei. Pestele nu-i place, ficateii nu, orezul da, mucenicii da :P, ciocolata, salamul, chipsurile, da. Doamne' fereste sa hranesti copilul cu asa ceva. I-am dat sa guste zilele astea si nu ar trebui sa o mai facem, caci e ca in desene animate, over the hedge parca, asta devine "mancarea" preferata. Asa ca trebuie sa facem un efort si sa nu mai luam asa tentatii. 

Uneori la o masa trebuie sa-i dau sa aleaga dintre vreo trei feluri de mancare, e foarte dificil si frustrant. Nu mai suntem asa stresati ca nu mananca, dar obositor si frustrant este in continuare. 

O lupta este si imbracatul si schimbatul pampersului. Totul se face din mers. Nu sta locului o clipa. Tati il mai forteaza sa stea pe spate ca sa fie schimbat, dar eu fug dupa el prin casa, altfel tipa si se zbate pana te doare capul si transpiri ca dupa o zi la sala. Iarna e cel mai greu cu echipatul pentru iesitul afara. Imbracatul se face pe etape. Mai da o tura prin casa, mai trag o soseta, un pantalon, o bluza pe el. Geaca si ghetele se pun in fata usii, fularul la lift, manusile in scara blocului sau afara, ... o odisee. Cred ca la schimbat a stat in primele 3, 4 luni pana a inceput el sa se miste ca lumea. Dupa baie ce ar mai fugi gol prin casa cu prosoapele dupa el. Masaj ca lumea e un vis, tot din mers, rapid.

A, cum mananca el de fapt. Nu mai sta in scaunul de masa de nu mai stiu cand. Primele lingurite le papa stand la mine in brate apoi da o tura prin casa, vine sa ia o lingurita, mai da o tura si tot asa pana mai raman o lingurita, doua pe fundul castronului pe care le refuza. Indiferent daca ii fac o portie mai mica sau mai mare, lasa de fiecare data rusinea in farfurie, ai zica ca o face intentionat, dar el nu stie care este continul castronului.

Ce ii place, sa se joace, normal. Numai ca eu sunt atat de obosita dupa toate etapele de mancat, schimbat, etc, incat nu prea mai am de fiecare data energia necesara unui joc atat de distractiv pentru el. Dar ma straduiesc sa-l intretin cum pot. 

Stie cum sa imbine piesele lego, cum sa desfaca capacele diverselor recipiente, cum sa transforme orice jucarie sferica in titirez, cum sa inchida, deschida usi, fereste, lunimi. Inchide usile dupa el. E haios cum, daca ii este frig, dimineata in fata geamului deschis, il inchide si imi da de inteles ca i-a fost de ajuns aerul rece si cum dupa ce vine de afara inchide usa dupa el sau dupa ce vine din balcon. Maimutica invata tot ce vede. A cazut faina pe jos in timp ce faceam un aluat. A luat carpa de bucatarie si a sters pe jos. Total haios. Nu-mi venea sa cred. Arunca la cos ce nu-i mai trebuie, inclusiv jucarii. Se joaca cu pernele, le arunca din pat, se tranteste pe ele, la urca iar. II place sa faca zgomot, sa arunce cu putere jucariile pe jos. Dar stie sa le si aseze frumos pe jos daca nu mai este interesat de ele. Asta am observat-o de curand. Daca vrea sa faca ceva face. De stiut stie cum numai disponibilitate sa aiba. 

Incercand sa ma relaxez

Ca de fiecare data, cum adoarme Tudor, ma asez la calculator si incerc sa vad ce mai e nou prin blogurile pe care le urmaresc, mai descopar altele, mai arunc un ochi pe facebook. De data asta am frunzarit blogul unui tatic si am dat peste un altul care trata intr-o postare avortul. Curiozitatea de pisica m-a impins sa citesc si sa o iau pe urma linkurilor catre mai mult. Mi-am stricat somnul. Oribil. Daca pana acum intelegeam cand cineva apela la asa ceva, nu vreau sa judec, fiecare are motivele personale pentru ceea ce face, acum nu stiu, tot nu judec dar ... nu poate fi exprimat in cuvinte grozavia, uratenia linsajului. 

Brrr.

Ca sa uit ce am vazut, citit si asa mai departe, mai bine sa vorbesc despre iepurasul meu. Se simte mai bine dupa toata nebunia cu febra. Dintii cei noi inca nu se vad, de obicei apar cam la 2 saptamani de la crizele de febra. A inceput sa manance mai bine si cu toate ca timpul ne ne-a permis sa iesim in parc ziua a trecut foarte repede. Am avut program incarcat azi, de facut mancare, aranjat hainute prin sifonier, facut iar mancare. Am rearanjat hainutele pentru noul sezon care se lasa asteptat. Ne facem planuri cum sa ajungem in parc mai rapid, acum ca am mai crescut si suntem nerabdatori sa ne vedem cu alti copii. Bine ca avem parcul Carol aproape de casa, in 20 de minute maxim ajungem, pe jos mergand. Cu masina ajungem in 5 minute, cu tramvaiul inca nu am incercat. Parculetul din spatele blocului e la indemana dar e vizitat de copii mai mari cu vocabular fooarte vulgar si apucaturi violente fata de "mobilierul" din dotare al parcului. Deja imi faceam planuri sa fac un mail ceva catre primarie, sa atrag atentia ca exista cateva terenuri nefolosite in zona care ar putea atat de bine gazdui cateva parcuri. Ma gandisem si cum ar putea primaria sa atraga venit si sa creeze locuri de munca prin amenajarea parcurilor. Dar e utopie, in acelasi timp incercarea moarte n-are...

Cu bune si cu rele II

In universul meu la indigo orice mica bucurie sporeste semnificativ calitatea vietii. Numai ca unele bucurii sau surprize placute nu tin mult. Pana la urma asa este firesc, ne bucuram dar nu prea mult caci altfel si bucuratul ar deveni rutina deci banal. Dar totusi, dupa ce gasesc si eu o revista citibila, fara o cantitate suparatoare de reclame, cu articole practice si interesante, gata, nu se mai aduce. Parca asa mi se intampla mereu, dar cred ca asa vi se intampla si voua nu numai mie. 

In schimb Tudor a aparut in numarul 52 al revistei Tratamente Naturiste, abia astept sa-l vad si pe net, pana sa-i fac eu o poza sa o postez, ca o laudaroasa ce sunt. Meritul il are doctorita lui care, scriind in revista, a dorit sa arate si lumii ce copii sanatosi are in grija. 

Cu bune si cu rele

Dupa ce mi-am incarcat bateriile sambata, duminica a fost ziua mea norocoasa. Tudor a facut o febra minunata de 40 si ceva de grade. Cand am vazut cum urca si tot urca temperatura in termometru m-am grabit sa-l scot sa nu mai vad ce culmi atinge. Azi a fost mai bine dar tot cu febra spre seara. Cred ca principalii vinovati sunt dintisorii care ar cam vrea sa apara in grup, plus vremea capricioasa. 

Si uite asa micile mele bucurii egoiste se usuca precum frunzele toamna si pier duse de vant. Picatura cu picatura inima se umple la loc si pompeaza iar ceva mai linistita in monotonia zilelor in doi. Spaime ca micul iepuras ar avea vreun defect de prea mult durasel, apar si dispar precum norii pe cer. Primavara este o domnisorica tare nehotarata, care dupa ce a tot fost curtata de toata lumea, ne supune la noi si neasteptate incercari. Ba e soare dar bate vantul, ba e nor dar cald, ba ne da dureri de cap sau ne face sa visam cai verzi pe pereti sau cai albi pe pereti verzi, in cazul nostru. Pana o trece de pubertate si s-o transforma in vara ne tine numai in senzatii emo. Ii este frica in fiecare an sa nu cumva sa devina doar o omida cu aripi. Cam asa sta treaba cu astenia. Ii simtim din plin gandurile pline de spaime. 

Parinte la 60 de ani

Am dat peste blogul unei prietene si o anumita postare mi-a atras atentia. Nu m-am putut abtine sa nu fac un comentariu la cele scrise acolo. Si as vrea in acelasi timp sa va aflu parerile in legatura cu acest subiect: implicatiile faptului de a alege sa fii parinte la 60 de ani, sa fii mama mai exact, la o varsta inaintata. Incerc sa-mi aduc aminte reactia mea la auzul unui caz atat de extraordinar. Dar deja am spus extraordinar asta insemnand  uimire, nedumerire, poate chiar soc. De ce soc? Poate pentru ca nu as fi crezut ca o femeie dupa o anumita varsta mai poate ramane insarcinata. Dar se pare ca se poate si asta datorita cercetarilor medicale. Natura poate fi ajutata daca cineva isi doreste foarte mult un copil si daca are posibilitatile financiare sau daca se incadreaza in programul de la stat care finanteaza asa ceva.

Media si-a facut datoria facand tamtamul necesar pentru a atrage atentia asupra acestei femei, romance, care a ales sa dea viata la 67 de ani. Se pare ca in lume mai sunt cateva femei care au reusit aceasta "performanta" sau care incearca - o englezoaica de 70 de ani. De ce au starnit si starnesc aceste cazuri atatea controverse, pentru ca nu se incadreaza in normalitate. Normalitatea pentru mine si pentru tine inseamna a aduce pe lume copii la o varsta rezonabila, in cadrul unei familii si cam atat. Tot ce nu se incadreaza in acest tipar ni se pare deplasat, vezi mame adolescente, mame bunice, mame copile chiar. Si uite asa incepem sa ne punem probleme de morala, de etica, de bun simt si mai stiu eu ce alte probleme. Ca sa o luam pe rand, despre mamele adolescente as spune ca au ajuns in aceasta situatie dintr-un accident, ca mai toti parintii. Despre ele vedem mai ales la televizor, adolescentele americance, la noi parca nu sunt atatea cazuri si sa speram ca va ramane asa. Mamele copile sunt de plans de mila si de impuscat ticalosii care au contribuit la chestia asta. Iar mamele bunice sunt de doua feluri, poate mai multe. Cele care raman insarcinate in mod natural avand chiar nepoti de varsta ultimului nascut, premenopauza poarta vina pentru aceste cazuri si  cele care neavand copii la tinerete apeleaza la medicina sa le ajute macar acum. Si pana la urma ce e rau in asta. Ele chiar isi doresc un copil, accidentul nu intra in calcul in situatia lor ba chiar planingul familial e rege. Nici cei care-si doresc sa devina parinti nu reusesc mereu sa obtina un copil conform planurilor: data, numar, sex, aiureli oricum.
Aceste femei total rationale, pragmatice si determinate sunt luate drept nebune intr-o lume a accidentalului. De ce? Pentru ca unii spun ca nu vor apuca sa traisca destul pentru copiii lor, ca nu vor fi in deplinatatea facultatilor mintale pe masura ce vor inainta in varsta, ca nu vor avea destula energie sa se joace cu copiii, etc. Dar sa nu uitam ca bunicii sunt cei care cresc nepotii in destule cazuri. Ei au deja experienta vietii, sunt mai calmi, mai rabdatori, au timp liber si poate si dorinta de a-si aduce aminte de copilarie.
Cand sunt atatea mame care-si abandoneaza copiii prin spitale ar trebui sa ne bucuram ca mai sunt si oameni rationali care si-i doresc. De ce sa nu adopti daca sunt atatia copii care au nevoie de ajutor? Pentru ca e mai usor sa ai langa tine pe cineva pe care il cunosti, iti seamana, ii poti ierta mai usor greselile care au fost poate si ale tale, decat un necunoscut. E dur, dar noi toti alegem sa facem proprii copii nu sa-i crestem pe ai altora. Pentru ei putem sa facem o donatie dar pentru noi dorim ca sangele nostru sa mearga mai departe dupa ce noi nu vom mai fi. Ce lucru mai important decat un copil putem sa lasam fiecare dintre noi in urma.
Discutia poate continua la nesfarsit asa ca spuneti-va parerea.

Mami, alăptează-mă!: Primul an pe calea lactee - momente de cotitură

Cum nu am reusit sa postez ieri relatarea mea despre alaptare, o voi face acum. Pentru mine "meseria asta de vacuta" a mers relativ usor. Nasterea normala a facilitat instalarea lactatiei care a decurs si inca decurge foarte frumos nu fara unele probleme de incepator. In spital cand eu credeam ca alaptez, Tudor a fost langa mine pe  toata durata spitalizarii, el saracul se chinuia sa desfunde canalele iar eu nu stiam de ce urla ca doar il alaptasem. Abia acasa mi-am dat seama ca el era prea micut si fara forta sa se lupte cu stavilarul care trebuia doborat : desfundarea canalelor, deprinderea suptului si muulta rabdare. Cu grija si rabdare incercam de fiecare data sa il pozitionez corect la san, sa apuce nu numai mamelonul dar si areola si nu a fost usor. El era mic, sanul mai mare decat capul lui, eu prea obosita sa imi gasesc o buna pozitie si m-am ales si eu cu dureri de mameloane.

Nu am facut rani insa, dar ma usturau foarte tare. Respiram adanc, strangeam din dinti si ma pregateam sa il pun la san. Dupa cateva incercari reuseam sa il pozitionez corect. Stiti care e gestul prin care imitam ca scoatem sonor dopul unei sticle, asa procedeaza si mama cu pruncul cand trebuie sa-i scoata mamelonul din gura pentru a mai incerca o data. Ii introduce in coltul guritei degetul mic apucand ca un carlig sfarcul si il trage afara. Nu mai stiu exact cam in cat timp a invatat Tudor sa suga in asa fel incat sa nu-mi mai provoace dureri, dar cred ca a durat vreo doua saptamani daca nu toata perioada lauziei - ca de asta-i lauzie : corpul se reface dupa nastere si se acomodeaza cu noul statut. La aceste usturimi s-au adaugat si dureri ale sanilor din cauza fluxului prea mare de lapte. Tudor nu-i facea fata. Cauza si efect. El nu stie sa suga, sanul se inflameaza, laptele prea mult blocheaza si el canalele, ele se desfunda prea greu cu pompa pentru sani. Am luat una care a fost o porcarie - sau nu am stiut noi cum sa o folosim, a trebuit sa invatam si asta. Caci nimic nu e simplu. Sugarul invata sa suga, noi invatam sa ne mulgem. Bine ca nu am folosit-o decat de cateva ori cand durerile erau insuportabile. Si asta se intampla mai ales noaptea cand ma trezeam in orele alea putine cand as fi putut sa dorm, somnambula, irascibila si panicata ca nu mai scap odata de toata tortura asta. Bine ca Paul a fost alaturi de mine si m-a ajutat si cu vestita pompa, care nu prea e facuta a fi manevrata de mama singura. Nici nu ai cum, te dor sanii atat de tare ca nu suporti sa te atingi darmite sa mai ai si puterea de a trage de pompa aia. 

Ce "leacuri" am folosit : comprese cu apa calda pentru a ajuta fluxul laptelui, rece pentru a diminua durerile,  sanii expusi la aer pentru ca inflamatiile sa se reduca in contactul cu acesta - umezeala si saliva bebelusului mentinand ranile; creme am folosit prea putin, nu prea ma ajutau caci nu aveam rani propriu-zis. Cel mai bun leac: alaptarea, pe principiul cui pe cui se scoate. Cu cat am alaptat mai mult, la cerere adica, cu atat a fost mai bine si s-a facut "rodajul".
Am baut si ceaiuri in primele zile, inca din spital, ceaiuri pentru stimularea lactatiei. Am renuntat la ele caci lactatia era prea abundenta iar sanii se angorjau. Mai tarziu am baut si bere fara alcool. Indiferent ce se spune ca ajuta sau ca este un mit ca stimuleaza lactatia, pe mine m-a ajutat. Pe masura ce Tudor a crescut si  se vedea ca parca laptele nu mai era indeajuns berea si-a facut efectul, mai ales ca imi propusesem sa il hranesc exclusiv la san 6 luni de zile. 

Ce m-a ajutat pe mine sa am taria sa merg mai departe: relatarile altor mame. Am citit foarte mult pe perioada sarcinii. Am citit pe net si m-am uitat pe ZoneReality la emisiunile acelea despre nasteri. Internetul e de baza. Nici in spital, nici doctorita care mi-a urmarit sarcina nu m-a sfatuit in acest sens. Nu ti se spune nimic. Daca nu am avea internetul sa ne pregatim mintal am face toate cezariana si ne-am da copiii la doice sa ni-i hraneasca, sau daca s-ar putea i-ar face direct altcineva.

Oricum ai da-o corpul tot trece printr-o trauma, dar macar sa fie mai mica si firesc fiziologica. Mai ales ca alaptarea si nasterea normala cred ca merg mana in mana. Cred ca mai putin se spune ca o cezariana influenteaza destul de mult lactatia. Fluxul laptelui e intarziat si diminuat in urma operatiei, mama trebuind sa fie foarte determinata sa alapteze ca sa si reuseasca. Si un alt factor destul de important este aducerea copilului mamei cat mai devreme de la nastere. Poate nu atat operatia in sine cat contactul intarziat cu copilul influenteaza o buna lactatie. 

Oricum ar fi, o mama buna este o mama informata, asa ca sa dam informatia mai departe si sa ne ascultam instinctul.