frere jacques

Dintre alte melodii asta a avut lipici. M-am trezit cu el cantand-o. Am auzit un glascior fredonand, dar nu auzem ce canta. S-a fastacit un pic si a mai cantat o data. A fost foarte haios. A devenit pentru o perioada melodia care ne inveselea, care ne aducea somnul, pe care o canta bunicilor, pe langa "milion milion" si "baga beni".

Acum ne place aqua cu "roses are red", da di da di da, da di da di da.

Si am uitat de melodia cu veveul: atv-ul - bumpy ride. Si cea mai cea . Alejandro - lady gaga.

Am avut seri cand dansam, faceam zumba in fata televizorului. Cand   l-am luat cu mine la orele de zumba, s-a rusinat de atatea fete. In plus muzica i se parea prea tare, asa ca am renuntat sa-l iau, pana acum 1 luna, cand a stat cuminte in sala, ocupat cu tableta ca altfel s-ar fi plictisit.

am facut 100

A fost mare bucurie cand a facut 100. Toata lumea stia de reusita lui. De la portarul de la bloc pana la lumea din tramvai, de la vecinii intalniti la usa liftului pana la pacientii care asteptau in fata cabinetului doctoritei. Si toti se intrebau la ce se refera oare acea cifra atat de importanta pentru Strumf. Era vorba de o suta de ani, de o suta de masinute, de o suta de metri, o suta de puncte?
Arata cu manuta prin dreptul genunchilor: mic, apoi mare.

Aaaaa, este vorba de 100 de contimetri!

A facut 1 metru inaltime. Este baiat mare acum. In parc ne masuram sa vedem daca si cu cat am depasit acei 100 de centimetri.

Shop Organic, bio pentru toti

 Sunt asa incantata ca in zilele noastre mai dam si peste oaze de autenticitate. Am devenit cu totii adeptii produselor naturale, curate, fara urme de chimicale. Am prietene ai caror copii au avut tot felul de alergii din cauza detergentilor din comert. Am cautat si eu astfel de detergenti si cu greu dai peste ceva de incredere. Noroc ca o prietena buna m-a indreptat in directia corecta si am descoperit: http://www.shoporganic.ro.

Am gasit pe site  produse cosmetice si alte bunatati pentru toata familia: hainute si jucarii pentru copii, produse cosmetice pentru mamici dar si pentru tatici.
Pentru pielea celor mici am gasit uleiuri, sapunuri, creme, care sunt grozave si pentru mamici. Am inceput sa folosesc sapunuri si creme naturale si aici am gasit o varietate bogata.

Mi se pare grozav ca tot pe site am gasit produse alimentare bio: gemuri, miere, siropuri, zarzavaturi. Si ceva ce imi place tare mult: geeenti. Pe site sunt cateva genti foarte dragute.Nu ma pot hotari care imi place cel mai mult.

Pentru casa avem de asemenea  produse bio: detergenti pentru baie, pentru vase, pentru rufe.Sunt solutia cea mai buna pentru a nu ne mai teme ca inhalam noi sau cei mici vaporii toxici ai detergentilor obisnuiti. sau ca raman particule iritante in fibrele tesaturilor. Facand mereu curat in casa, mai ales daca avem si pitici, suntem
nevoite sa folosim des chimicale, asa ca la gunoi cu ele. 

Ca sa fim cu totii sanatosi trebuie sa avem grija de noi si de cei din jur, si nu in ultimul rand de mediu. Asa ca produsele bio sunt salvarea noastra in lumea aceasta nebuna. Si cel mai bine este sa ii invatam pe cei mici sa le foloseasca cat mai devreme.

Fiti bio, vizitati Shop Organic.  :)

poveste cu tramvai

Tramvaiul este jucaria preferata. O sa ajungem sa-i dam si nume pana la urma, daca asta nu o fi vreo chestie de fetite, ca vad ca nu prea vrea sa dea nume. Tramvaiul se numeste tramvai, nu mai are nevoie de alt nume, cam asta e parerea lui tudor.
Nu doar ca doarme alaturi de tramvaiul verde, propriul tramvai-metrou, dar intr-o zi, la masa, m-am apucat sa-i spun tramvaiului intamplari de peste zi. Tudor a devenit atent si linistit, linguritele ajungeau lin la destinatie iar cel de-al treilea personaj de la masa a capatat o alta valoare.
Tudor a inceput sa ceara sa-i mai vorbesc tramvaiului despre activitatile noastre. Tudor a devenit astfel un personaj de poveste demn de urmarit.

trece timpul repedeee

Creste, creste, creste si deja incep sa uit cum era cand abia incepea sa vorbeasca, cand era doar un zambet si o veselie si abia ii dadeau dintisorii, cand stateam toata ziua in parc si nu bucatariseam tot timpul ca acum.
Imi petreceam timpul jucandu-ma mult cu el, ascultand muzica si dansand impreuna. Atunci eu eram sefa, dadeam tonul, acum el e dirijorul. Eu nu-mi mai vad degetele de la picioare de atata robotit, mereu atatea mici decizii de luat, lucruri de planificat, iar tudor, chiar daca in preajma, e atat de departe. Nu mai am timp si putere sa ma joc ca mai acum un an, doi.
Ce bine ca exista iesitul afara, abia atunci ma destind un pic si ma pot bucura de el.

Imi place atat de mult cum canta. Retine orice cantecel din povestioare, din inventiile pe care i le spun la masa si-l surprind fredonand. Si uite, poate nu voi uita sa incerc sa-i explic anumite lucruri prin cantecele. Se pare ca muzica este o cale de a ajunge la intelegerea lui.

Si sportul. Este atat de activ incat ma gandesc ca ar fi o pierdere daca nu am face ceva in sensul asta. Sportul educa ca si muzica. Bine pentru trup, bine pentru spirit. Reinventam roata: mens sana in corpore sano.

Pana la urma fiecare fiinta este un microcosmos. Salvarea e in noi. Bla bla... bla bla bla.

Blade

A devenit peste noapte mare maestru in manuirea unor titirezi: blade-uri, cu care se intrece in parc, cu baietii mai mari. E asa haios sa-l privesti printre ceilalti, el, un pici, si restul.
Cuvant de adresare: "hei, piciule..." pici, era el fata de un alt baietel, dar i-a placut apelativul si s-a gandit sa-l foloseasca.

de la "nu" la "da" taraganat

Buun, dupa multe alte iesiri cu isterii, de am ajuns vedetele parcului, invat ca trebuie sa ma destind. Clar, viata e o joaca si incerc sa ma educ in sensul asta. Imi iau rusinea de a nu sti prea multe in nas si accept incet incet ideea ca acceptarea este calea.
Oricat as vrea eu sa fiu cocosul si sa am intotdeauna dreptate, nu prea merge asa. Cedez eu, cedeaza el, tudor, si uite asa crestem.
Deja incepe sa se mai estompeze etapa lui "nu". Acum zice: "daaa, biiine".
Invata destul de multe de la desenele animate si absoarbe tot ca un burete, tot ce vede, ce aude, odihnita sa fiu sa-i spun cat mai multe.

o intamplare intensa

Ieri, 11 iulie, 2013, cu o zi inainte de ziua lui - simbolic vorbind - am dus o scurta batalie a nervilor, scurta dar fooarte intensa. Mi s-a parut ca a durat mult  fiind atat de intens. A facut o criza atat de puternica de nervi incat l-a auzit o intersectie intreaga, ne-a ajutat acustic si pozitia noastra in spatiu la momentul incidentului.
Cand e obosit devine irascibil si neascultator, am invatat sa il abordez in asa fel incat sa nu ajung la scandal. Il iau inaite de afi prea obosit de la locul de joaca, il anunt ca mai stam 5 minute si gata, sa se mai dea o data, de doua ori sau de trei pe tobogan, negociem cat si cadem de acord. Ne-am construit un limbaj de despartire de locul de joaca si functioneaza, numai ca ieri, m-a luat pe neasteptate. Am ajuns devreme in parc unde erau copii putini, deci nu a avut o activitate prea variata, s-a cam plictisit si a inceput sa oboseasca, dar au inceput sa vina si copiii cand s-a facut ora de plecare iar el a inceput sa se incinga la joc. Nu mai astepta la coada la tobogan, fugea de mine daca il rugam sa vina sa stam de vorba, asa ca i-am dat un ultimatum pe care nu l-a respectat. L-am luat cu forta din parc. Cum orgoliul lui s-a simtit ofensat a dorit sa aiba o mica satisfactie de pe urma pierderii luptei. Satisfactie pe care i-as fi acordat-o firesc daca nu ar fi transformat-o in joc al puterii. L-am luat urland din parc dar stiam ca se va potoli repede, numai ca urlatul ca rezistenta a parasirii parcului l-a transformat in urlat de cerere a bicicletei. Nu-i refuzasem bicicleta,pur si simplu nu gasisem secunda si locul potrivite de a i-o inmana. Furia i-a explodat pentru ceva de care nu ma simteam responsabila. Nu i-am dat-o. L-am rugat sa se linisteasca, sa ii vorbesc si i-o voi da. Ne-am oprit sa-l ajut sa se calmeze, dar a incercat sa ia bicicleta de langa mine, si da-i si lupta pentru bicicleta. De ascultat de vorba nici nu se mai punea discutia. Si da-i si urla. Se opreste un nene si pune paie pe foc. Ii da dreptate copilului care vazandu-se aparat se isterizeaza si mai tare. Pare imposibil dar furia si isteriile pot capata forme si proportii extraordinare. Am inceput sa negociez, dupa ce mi-am revenit din consternarea si socul de a-mi vedea copilul transformat intr-o masinarie de facut urlete de o asa amploare, cu sughituri, inecaturi, ochi bulbucati, vene umflate, incordari si sunete de fiare salbatice.
Negocierea l-a scos din starea de animalitate si mi-a adus speranta de calmare a situatiei. Am ajuns acasa ca doi oameni normali si dupa inca un sfert de ora parea ca nimic nu s-a intamplat, ba chiar m-a consolat el pe mine printr-o imbratisare pentru starea proasta pe care inca o mai resimteam. Pentru el a fost ca o furtuna de vara care s-a lasat cu niste copaci rupti in creierii mei.
Acum dupa ce mi-am tot dat dreptate pentru pozitia ferma pe care am abordat-o in fata nervilor lui, ma gandesc ca mai bine cedam. S-ar fi calmat mult mai repede si cine stie, ar fi invatat ceva din nebunia noastra, dar asa... Habar nu am.
A fi parinte e o mare provocare si greu gasesti raspunsul potrivit la problemele care apar. Analizandu-ma pe mine, imi dau seama ca de multe ori intervine orgoliul mu ranit. Ma simt jignita ca nu vrea asta sau celalata. Si am observat ca tind sa reactionez exagerat cand sunt de fata si ai mei. Probabil nu vreau sa vada ca nu ma pricep sa fiu parinte si o dau mai rau in bara. Si cel mic exagereaza pentru ca se stie in centrul atentiei si uite cum intram intr-un cerc vicios.
Numai ca cel cu mai multi ani ar trebui sa fie si cel mai destept, dar uite ca nu e asa mereu.

tudor si tramvaiele

Tudor are o pasiune pentru tramvaie. Este interesat de componentele unui tramvai, astfel incat am dat fuga pe net sa ma informez. Cum se numesc legaturile acelea dintre vagoane care arata ca un acordeon, cum se numeste antena prin care se alimenteaza cu energie electrica, ce mai are el pe sub vagoane, pe langa roti, observa tot felul de detalii pe care eu nu le-am bagat in seama. Unele roti au tot felul de semne pictate, una anume avea ceva ca un evantai atasat deasupra, pictat in tricolor. Si uite mami, si tramvaiul are evantai, dar este prea mic pentru rotile lui mari.
acum trece un tramvai metrou si acum un tramvai normal, cu multe geamuri si usi. Si ce usite mici are tramvaiul cu doua vagoane. Si uite, un tramvai albastruuu. Si auzi cum face, tsss, tss, ca un metrou. Si se saluta conductorii, trrrr. Nu, nu face ca o masina. Masina are motor, tramvaiul scartaie si face ca un metrou.
A primit un tramvai, cat l-am mai cautat. L-am gasit pe net, in magazinele fizice nu se gaseste, nici in cele mai fotoase. Cat l-a mai asteptat. si ce se mai supara pe noi ca nu mai mergem odata sa cumparam de la magazin un tramvai. Au tre ut vreo trei luni daca nu mai bine de cand ne-am hotarat sa-i cautam un tramvai si pana sa ne vina curierul acasa. Si dupa ce l-am comandat, a fost o adevarata aventura. A trebuit sa confirmam de mai multe ori ca il vrem, dupa vreo trei saptamani a venit in sfarsit.
Este verde precum tramvaiul metrou de pe linia lui 1. Pe aceeasi linie a mai aparut unul, tot nou, negru.

fluturasul de conopida

Am cumparat in urma cu vreo doua saptamani pe langa alte legume vreo doua flori de conopida in care am gasit cateva omidute. Dupa ce le-am admirat cu totii si am eliberat vreo doua, am oprit una pentru a ne tine compaie.
Tudor s-a jucat si in alta ocazie cu o omida gasita intr-o conopida, micuta, verde, moale si un pic pufoasa. I-a aratat jucariile, i-a facut turul casei si al degetelor lui, a luat-o langa el la somn pana, de frica sa nu o striveasca, am eliberat-o in gradina din fata blocului.
De data asta insa, dupa joaca am pus omida intr-un pahar alaturi de ceva hrana pentru a nu mai exista pericolul de omidocidere. Pana seara se fixase pe un perete al panarului si parea ca nu se simte tocmai bine. Ne-am hotarat sa-i urmarim evolutia. A  doua zi parea sa fi murit, dar arata ciudat. Ma gandeam ca poate a inceput transformarea catre fluture, dar corpul omizii nu era acoperit cu vreun strat tesut din ceva, era teapan si nu-i mia distingeam capetele, parea ca are doua cozi si si-a pierdut din picioare. Nu am aruncat-o, am decis sa mai astept. Intr-o zi s-a miscat un pic, parea a fi ultima suflare a unui muribund.
dupa o saptamana, cand tot uitasem sa verific omida, intr-o zi cu vant, dupa ce am inchis geamurile de la balcon, m-am trezit cun un fluture captiv pe balcon. M-am minunat ca a zburat tocmai la 7, dar mai ajunsesera si alte gaze pana la noi. Am verificat paharul, crisalida fina, o foita transparenta ca cea mai fina foaie de ceapa, era goala. Am invaluit cu grija fluturasul in causul palmelor si am deschis geamul. Atat astepta.
Si uite ca si intre betoane mai putem adaposti viata fruoasa.

Poveste cu o biserica

Numai sa spui biserica si te simti evlavios. O spui parca in soapta, cu respect, poate si cu putina rusine, mai ales pentru mine, care am copilarit in comunism, am avut contact si cu alte secte, am adolescentit cu idei confuze si cu proiecte de lege timide in ceea ce priveste religia in scoala.

Biserica ne invata pildele din Biblie si acolo se spune ca nu e bine sa stie mana stanga ce face mana dreapta, sau ca nu e bine sa te lauzi atunci cand faci o fapta buna, dar eu o voi lua de la inceput. 

Am vrut sa ajut o prietena, in consecinta, inarmata cu scula mea de fotografiat am purces in pelerinaj. Numai  ca pana la Dumnezeu te papa toti sfintii. 

Prima data, nu fost nicio problema, nu mi-a zis nimeni nimic. Am facut eu fotografii pe afara, pe dinauntru, in sus si in jos. Mai era pe acolo si un alt fotograf, cred ca era strain dupa culoare, de care ma tot impiedicam si viceversa. 

A doua oara, nu a mai fost atat de roz. Imi propusesem sa o rog pe doamna care vindea lumanari si alte odoare bisericesti sa ma indrume, sa fotografiez ce cautam, anume, pe voievodul Constantin Brancoveanu cu a sa familie. 

Am intrat, am facut ceva poze si nu am avut timp sa ma indrept in partea unde vindea doamna, ca o voce a izbucnit dinspre acolo: de ce fotografiezi, nu ai voie, nu ai cerut permisiunea, si ce mi-o mai fi zis. Eu am intrebat-o de ce nu am voie, poate o fi fost pe undeva vreun afis ceva si nu l-am vazut eu. M-am oferit sa platesc taxa, si cum m-a mustrat si o enoriasa, am cerut si permisiunea, dar tot degeaba. Cererile mele de explicatii au fost vazute ca o dovada de insolenta, de nesupunere, de comportament neadecvat intr-o biserica. 

Eu incercam sa ma lamuresc cu ce am gresit dar in loc de raspunsuri am primit ocari, priviri incruntate, pline de sageti veninoase si o haituiala de parca as fi fost un paparazzo in fata unei vedete prinse cu chilotii in vine. Aia urla revoltata - vedeta -  si mai ca ma da afara si-mi smulge si aparatul. Nu m-a dat afara luandu-ma de o aripa, nu mi-a smuls aparatul dar, ce a fost la gura lor... si cum alergau dupa mine in timp ce eu am continuat sa-mi fac pozele dorite. 

Raspuns: daca faceai poze cu un telefon as fi inteles, dar cu asa un aparat mare; nu e vorba de taxa, nu e nicio taxa, dar trebuie sa ai dezlegare de la preot. Dar de ce, pozele sunt blestemate, sau cum? Trebuie sa ai dezlegara, sunt multe lucruri. Care? De ce nu am voie, unde scrie? Nu aveti voie. Dar cred ca e dreptul meu. 

Bla, bla....

Am iesit pana la urma din biserica, dar tot nu-mi terminasem treaba. Am revenit. Ironia face ca de ce aveam eu nevoie se gasea exact pe peretele din spatele doamnei care vindea blabla-uri. Se formase o coada frumusica in fata tejchelei iar eu, constiincioasa m-am asezat in fata peretelui, deci in fata doamnei si am pozat. Vine furioasa dupa tejghea, lasandu-si treaba balta, cu intentia vizibila de a-mi face ceva. Am provocat-o: As vrea sa vad cum ma dati afara de fata cu toata lumea, in Casa Domnului. S-a inmuiat.

Nu te dau afara, dar sa nu mai faci poze. Bine, doar una. Cred ca am facut vreo doua. Tremuram deja de ceva timp de nervi. Nu am mai continuat. Am plecat. 

Toata ziua am fost muncita de aberatia care s-a intamplat in biserica. Am fost scoasa din sarite de absurdidatea oamenilor din biserica, de cat de obtuzi pot fi, de violenta limbajului, a comportamentului. Am fost pur si simplu agresata verbal si haituita fizic. Eram o vulpe incoltita de niste javre enervante, care schelalaiau si sareau neindraznind sa muste fara acordul stapanului. 

Imi pare rau pentru eveniment dar nu m-am simtit deloc vinovata pentru indrazneala de a fotografia in biserica.

Ce a facut sa-mi sara tandara: atitudinea. Nu am fost abordata corect. A tipat la mine, nu s-a adresat unei persoane in mod civilizat, m-a certat precum certi o pustoaica in tramvai pentru ca naiba stie ce face. 

Nu tu: ma scuzati, nu tu, auziti, stiti este interzis sa... , nu frate' ci: ce faci acolo, nu ai voie, dar ce, esti batuta in cap, taci din gura daca ti se atrage atentia, taci, cere voie. Asa, ca tigancile in piata. Iar eu le-am vorbit cu dumneavoastra si nu le-am adresat niciun cuvant jignitor. Ba' vazand ca ma trateaza in continuare atat de necivilizat, le-am spus ce varsta am, ce profesie, le spusesem mai inaininte si ca aveam nevoie de fotografii pentru o teza de doctorat. Mi-a ras in nas iar injuriile s-au intetit. 

A fost ceva incredibil. Abracadabrant. 

Povesti noi

De cand nu mi-am mai dat intalnire cu pagina s-au intamplat multe, s-a intamplat viata. A fost si Saptamana Altfel si minivacanta de primavara si trotineta noua si mersul la circ si incheierea in sfarsit, a bataii de cap numite Holosfind. 

Trece vremea, vorba canetcului lui Cotabita, si ne trecem si noi. Nu parem, dar devenim mai mult ca parintii nostri. Ne iau grijile prea mult si uitam sa ne jucam, suntem asa de seriosi si de irascibili incat alungam licuricii. 

M-am intrebat multa vreme, cum de cei care in copilarie sau adolescenta au urat anumite atitudini sau comportamente ale parintilor ajung sa le preia intocmai la varsta adulta, chiar daca si-au propus sa nu o faca. Raspunsul: nu au invatat si altceva, nu au avut alt model, fac ce au vazut, ce au trait. E greu sa schimbi daca nu muncesti, nu ai rabdare si faci o pauza sa cantaresti un pic ce e important. 

E greu sa fii mare, e grea cresterea, devenirea. 

Am aflat in urma dieverselor lecturi ca ne nastem perfecti, ramanem perfecti, murim perfecti, numai ca doar in clipa mortii ne dam seama de perfectiunea noastra.

Eu simtisem ca suntem ingeri ce au ales sa vina pe pamant sub o anumita forma, pentru a trai o anumita viata, numai ca nu ne mai amintim asta, poate doar in vis sau doar simtind. Am ales daca sa fim femei sau barbati si ce anume vrem sa experimentam, cum sa ne imbogatim bagajul de cunostinte. 

Daca am deveni constienti de noi, de esenta noastra am fi linistiti, am descoperi ca suntem iubire si liniste. Nu ne-am mai zbate sa ne implinim, sa ne completam, suntem deja. Asta este eternitatea: clipa de Acum, Prezentul. Esti aici, Acum, fara trecut sau viitor, bucura-te de Acum. 

Frumos, nu?

O primavara frumoasa

Neasteptat de frumoasa. S-a incalzit exact cat trebuie, ba poate chiar prea mult, dupa parerea unora, la inceputul lui martie. Iar acum, la sfarsit de martie, surprizaaa: ningeee! Am iesit cu sania, ne-am tavalit prin zapada, avem o iarna excelenta in primavara asta.
Azi-noapte cerul parca luase foc. In jur de 3 jumate, 4, a inceput o furtuna cu gheata, apoi un viscol cu fulgi mare de zapada, iar azi, totul alb in jur.
Poate dam o fuga pana la munte. Toata iarna nu am reusit sa ajungem insa acum, primavara, cine stie.

1 si 8 martie

Au fost zilele astea ca dresul dupa o betie. Dupa tulburarea mintii a urmat scaldarea in entuziasmul adolescentin. Mi-au facut trairea mai usoara si am uitat de neguri. Am venit acasa cu bratele pline de flori si cu fruntea total descretita. Am fost atat de senina incat am atras priviri. Frumusetea vine din interior, asta e clar, din seninatatea mintii. 

M-am simtit, dar niciodata nu cred ca m-am simtit asa, poate doar cand eleva fiind, am stat la coada sa daruiesc flori profesoarei. Am fost coplesita cum de putine ori mi s-a intamplat.

Mi-aduc aminte de o aniversare cand am primt de la parinti niste hainute de care m-am bucurat foarte mult, m-au bucurat atat de tare incat m-am intrebat ce am facut sa merit asa o bucurie. 

Si uite ca am tot fost daruita de prieteni care mi-au facut primavara fericita. Astea au fost daruri sincere care bucura, nu obligatii. Au  venit din inima si tot acolo au ajuns. 

Stiti filmele acelea vechi, in care pe catedra elevii pun mere si mici atentii pentru profesoara, acolo am trait si eu zilele astea, intr-un film din alte timpuri. 

Le-am adus si eu bomboane dar parca tot nu e de ajuns. Note mari le dau, dupa buget, coane Fanica, dar de le-as intipari si nitica intelepciune, ce bine ne-ar mai prinde. Dar asta se capata in timp iar eu inca alerg dupa ea. 

Sa ne aducem aminte de iarna

Am facut si noi un om de zapada in iarna asta, unul maare la care am participat toti inclusiv niste vecini. Din pacate am uitat sa il pozam in forma finala, semana cu un porcusor din angry birds si era cat tati de inalt.

Curatenia de primavara.

Ne-am apucat de curatenie. Asa ca am pus hainele groase la naftalina si le-am inlocuit cu voie buna si muult soare. L-am asezat frumos in dulap de unde isi arunca razele vesele in toata casa.

Vestitorul primaverii

Am iesit ca niste gaze la soare. 

Cum a aparut soarele ne-am zis ca s-a gatat si iarna si am scos capusorul din casa precum ghioceii. Acum au venit si zile mai calde si am mai dat jos din cojoace. 

Iubesc

Imi iubesc viata, corpul, sotul, copilul, casa, serviciul, parintii, socrii, prietenii, natura.

multumesc sakura

Liniste

Trebuie sa o citez pe sakura, blogul: "printre nori", e ceva ce nu trebuie sa uitam niciodata: Priveste inapoi cu iertare, Inainte cu credinta, in jos cu intelegere, in sus cu recunostinta.

Noi suntem zei pe pamant, creati sa cream, sa ne ducem vietile cum poftim. Suntem ingeri ce au ales sa coboare aici, sa se intrupeze pentru a gusta din viata. Trebuie sa nu uitam sa traim, sa ne bucuram de viata cu tot ce inseamna ea. Sa punem grijile in cui si sa privim mai bine catre tot ce ne inconjoara, este frumos si posibil, usor si lin, nimic prea greu. 

Azi mi-am simtit capul gol, liniste. Am simtit puterea dragostei. Am uitat-o, am alungat-o si iat-a ca daca mi-am amintit de ea si am rechemat-o, a venit, m-a linistit. Mi-am petrecut prea mult timp agitandu-ma si uitand ce este frumos. Am uitat sa cred, doar am sperat fara insa a-mi pune increderea cu adevarat in ceva mai inalt decat mine. 

O iau de la capat dorindu-mi sa cultiv ce am redescoperit, sa nu mai uit si sa nu mai cad. 

Nu sunt singura si nimic nu e atat de greu sau de rau. Pot face orice atata timp cat nu uit sa am credinta si incredere sa iubesc si sa cer ajutor. Iubirea chiar este motorul lumii. Trebuie sa nu uitam sa-l ungem. 

Lectii de relaxare

A innebunit viata. 

Trebuie sa luam contact cu pamantul, sa nu mai traim in aer. Ne-am rupt de ritmul naturii. Avem curent electric, poate cea mai mare inventie a omenirii, si suntem mereu in priza. 

Incep sa-mi dau seama ca Paul are dreptate, avem nevoie de o casa construita pe pamant. Sa cultivam gradina, sa ne murdarim, sa mergem la culcare cand apune soarele. Imi este atat de dor de linistea naturii. Acum este iarna si greutatea norilor parca ne apasa direct pe umeri dar tot intr-o viteza continua o tinem. Trebuie sa o fac pe aia, pe ailalta si deodata nu mai stiu sa ma opresc. Si atunci cand vreau sa ma relaxez o tin tot intr-o miscare. 

Incep sa reinvat cum sa traiesc, cum sa ma bucur de viata, cum sa ma relaxez. Trebuie sa ma mai opresc din cand in cand sa respir cu adevarat. Trebuie sa redescopar sa fiu cu adevarat recunoscatoare pentru ce am. Sa vad ca am o groaza de lucruri care imi plac in jur. M-am obisnuit sa vad numai partea negativa a vietii, a lumii, sa-mi asum vini de care nu sunt raspunzatoare, sa alunec intr-un vartej al gandurilor si al grijilor. 

A inceput sa mi se para o povara tot ce fac. Mai ales contactul cu Tudor care e mereu in priza ma agita foarte mult. Dar imi dau seama ca trebuie sa invat ce-i rabdarea. De fiecare data cand imi cerea ceva eu ma intrerupeam de la tot de faceam pentru a-i da lui atentie. Trebuie cumva sa am mai multa incredere in fortele lui de a se descurca si de a astepta un pic mai mult inainte de a-i da ce cere. 

Si nu trebuie sa uit de cuplu. Am uitat. M-am luat cu tot ce trebuie facut si am neglijat enorm viata in doi. Bine, ca sunt mai mult singura cu Tudor, sau la serviciu, asa e, dar cand suntem toti trei ar trebui sa ne facem timp sa ne distram impreuna. Iar cand Tudor nu este acasa sa ne facem timp pentru noi doi. Mai ales ca incepe sa vrea singur sa mai ramana la bunici.

Eroii nostri: mamele

Cat de dor mi-a fost de ai mei, de zilele fara griji cand ma sculam cand voiam si faceam ce-mi placea. Bine nu chiar orice, dar nu-mi lipsea nimic. Mama mereu imi spunea: dormi acum, fii fara griji ca si cand te-or apuca o sa tot ai timp de ele. Stai acum, nu face nimic, lasa ca fac eu, ai tmp destul mai incolo pentru toate astea: treaba in casa si altele. Asa ca atunci cand venea de la serviciu ma asezam pe scaun in bucatarie langa ea si priveam cum face mancare si "stateam" de vorba.  

Alteori ma uitam la vreun film si ea imi povestea cum a fost ziua ei la serviciu. Eu nu eram prea atenta pe alocuri, dadeam din cap, da, da, si o ascultam sau parea ca o ascult dar asta-i usura frustrarile acumulate peste zi. Mai incercam sa-i dau sfaturi cum sa faca sa evite munca neplatita si nesimtirea mesterilor si ea se supara, spunandu-mi ca nu se poate altfel, ca asa e sistemul, ca nu o inteleg, ca ce vreau eu de la ea. Eu trebuia doar sa o ascult, atat. 

Si uite ca acum ma asculta ea pe mine si ma incurajeaza. Iar mie mi-e jena ca nu i-am ascultat sfaturile atunci cand a trebuit si uneori a trebuit sa suport consecintele. Si cand ea imi voia binele eu credeam ca nu-i asa, credeam ca stiu eu mai bine, dar tot ea stia mai bine, ea ma cunoaste cel mai bine. Asa ca: copii, ascultati de mamele voastre.

Cand am avut curaj sa-i spun ca mi-e greu ea m-a saltat mereu, a spus exact ce trebuie pentru a ma ajuta. Eu sa vorbesc ca ea e langa mine sa ma asculte. As vrea sa pot deveni si eu asa o mama, sa ma ridic la inaltimea asteptarilor, sa pot fi asa puternica. Si se pare ca sunt, trebuie doar sa imi acord mie putin mai multa incredere si sa nu uit ca uneori mai trebuie sa cer si ajutor. Nu se rezolva toate asa de la sine, trebuie un pic de efort, al meu dar si al celorlalti. 

Cand trebuie sa-mi incarc bateriile trebuie sa vorbesc cu mama, ea stie ce sa-mi spuna. Uite asa m-am incarcat zilele trecute. Au trecut ca prin minune toate relele, grijile inutile si frustrarile. 

Mi-aduc aminte cand credeam ca o sa pic licenta, mai aveam o zi, doua si aflam rezultatele, eram parca in vrie, ma pierdusem de tot. Din doua vorbe m-a readus la realitate si mi-a redat increderea in mine, incurajandu-ma indiferent de rezultat. 

Ea s-a luptat sa fiu ce sunt acum iar eu trebuie sa-i dovedesc ca merit efortul ei. Am cam dezamagit-o uneori dar nu a vrut sa ma descurajeze spunandu-mi asta. Mi-a zis parerea ei eu fiind sefa deciziilor. Cand esti tanar si prostut e usor sa faci greseli crazand ca alegi calea cea buna, bine ca mai incolo iti dai seama de prostiile tale. Si cat suferi sa le indrepti, dar aste e drumul spre maturizare, greoi si lent si presarat de propriile prostii. 

Si parca nu ne mai maturizam odata. Avem alte idei si teluri decat parintii nostri, cu toate ca tot acolo duc, doar ca pe ocolite si complicate. Ne credem mai destepti dar intelepciunea e tot a parintilor nostri, nu a noastra. Devenim mai stresati dorindu-ne prea multe si uitand sa traim. In lumea asta agitata am uitat cum e stai si sa te bucuri de ce ai. Chiar si atunci cand ai putin, ai mai mult decat crezi, ai toata viata inainte, trebuie sa o traiesti nu sa o risipesti aiurea. Sa incerci sa fii optimist, ca toate se fac, mai usor sau mai greu dar e ok. 

Vindecare

Dragi prieteni, bloggeri, va multumesc pentru postarile voastre. Citindu-va ma linistesc, gasesc inspiratie, gasesc alinare, raspunsuri la probleme, ma inseninez, imi faceti viata mai frumoasa, iar asta se chema minune. Trebuie doar sa le observ, ele sunt peste tot. 

Imi dau seama ca am trecut printr-o perioada grea: negare, furie, m-am mintit pe mine ca sunt bine, ca sunt puternica si in final am reusit sa plang. Mi-am dat seama ca de fapt eu sunt cea care are nevoie de ajutor, ca trebuie sa cer ajutor, in loc sa o fac pe brava si sa merg mai departe. Da, am nevoie de ajutor, eu sunt campul de batalie, cetatea invadata de griji, care incearca sa faca fata atacurilor cu proviziile pe terminate. 

Pana acum am fost doar invesunata pana am fost asediata de dusmani invizibili, ninja bine antrenati. M-am intrebam ce-i cu mine, imi spuneam ca sunt norocoasa desi nu ma simteam asa. Ai mei imi spuneau la fel, sunt o norcoasa, am tot ce-mi trebuie numai ca am facut niste greseli pe parcurs pe care daca le evitam acum mi-ar fi fost mai bine. Greseli pe care le recunosc acum dar carora nu le-am dat o mare importanta, mi-am zis ca le  pot trece, le pot suporta. 

Mi-am zis ca daca incerc sa le fac pe plac cat mai multor persoane din jurul meu o sa fie ok, dar uite ca nu e ok pentru mine si am neglijat asta. E timpul sa o iau mai moale, abia acum o sa o iau mai moale cu adevarat.  Acum inteleg sa o iau mai moale, cand mi se spunea nu prindea cu adevarat sfatul. Am mers in forta cu toate: casa, serviciu, tot felul de presiuni: examene, medieri in familie: copil/sot/parinti/socri... 

Am fost singura si am clacat. Ma intrebam unde am gresit si am cazut mai tare. Acum strig: Ajutooor si incep sa ma linistesc. 

Perioada grea

Cred ca trec printr-o depresie, stare de anxietate sau mai stiu eu ce-o fi, si cu toate ca incerc sa o fac sa dispara ea incearca sa se lege de tot ce poate pentru a supravietui. A debutat printr-un cosmar din care     m-am trezit foarte speriata, panicata. M-am culcat la loc dar am ramas cu senzatia de inima care o ia la galop fara a putea fi potolita. A doua zi am descoperit ca cineva ne sparsese masina si ne furase gps-ul. Furtul nu a fost semnificativ ca valoare dar s-a lasat cu un geam spart. A trecut si asta si am rezolvat cu geamul. 

Dupa cosmarul meu m-am gandit imediat la tata care nu e prea bine cu sanatatea. De multe ori atunci cand  s-a intamplat ceva cu ai mei am simtit, reciproca fiind de asemenea valabila. Initial parintii mei mi-au spus ca totul e ok, numai ca dupa cateva zile mi-au spus ca in noaptea cosmarului, tata era sa fie luat cu salvarea.
Inca sunt intr-o stare vulnerabila dar ma lupt sa inving senzatiile neplacute.

E incredibil cat de vulnerabila sunt cand ma astept mai putin. Ma credeam puternica, credea mca ma pot controla destul de bine, dar si pentru ca am trecut prin mai mlte situatii stresante, deocamdata se resimte corpul. Cred ca e explozia dinaintea calmului iminent. S-au adunat incet incet si iata ca m-au zdruncinat. Dar le vin eu de hac, nu trebuie sa le permit sa ma copleseasca.