Eroii nostri: mamele

Cat de dor mi-a fost de ai mei, de zilele fara griji cand ma sculam cand voiam si faceam ce-mi placea. Bine nu chiar orice, dar nu-mi lipsea nimic. Mama mereu imi spunea: dormi acum, fii fara griji ca si cand te-or apuca o sa tot ai timp de ele. Stai acum, nu face nimic, lasa ca fac eu, ai tmp destul mai incolo pentru toate astea: treaba in casa si altele. Asa ca atunci cand venea de la serviciu ma asezam pe scaun in bucatarie langa ea si priveam cum face mancare si "stateam" de vorba.  

Alteori ma uitam la vreun film si ea imi povestea cum a fost ziua ei la serviciu. Eu nu eram prea atenta pe alocuri, dadeam din cap, da, da, si o ascultam sau parea ca o ascult dar asta-i usura frustrarile acumulate peste zi. Mai incercam sa-i dau sfaturi cum sa faca sa evite munca neplatita si nesimtirea mesterilor si ea se supara, spunandu-mi ca nu se poate altfel, ca asa e sistemul, ca nu o inteleg, ca ce vreau eu de la ea. Eu trebuia doar sa o ascult, atat. 

Si uite ca acum ma asculta ea pe mine si ma incurajeaza. Iar mie mi-e jena ca nu i-am ascultat sfaturile atunci cand a trebuit si uneori a trebuit sa suport consecintele. Si cand ea imi voia binele eu credeam ca nu-i asa, credeam ca stiu eu mai bine, dar tot ea stia mai bine, ea ma cunoaste cel mai bine. Asa ca: copii, ascultati de mamele voastre.

Cand am avut curaj sa-i spun ca mi-e greu ea m-a saltat mereu, a spus exact ce trebuie pentru a ma ajuta. Eu sa vorbesc ca ea e langa mine sa ma asculte. As vrea sa pot deveni si eu asa o mama, sa ma ridic la inaltimea asteptarilor, sa pot fi asa puternica. Si se pare ca sunt, trebuie doar sa imi acord mie putin mai multa incredere si sa nu uit ca uneori mai trebuie sa cer si ajutor. Nu se rezolva toate asa de la sine, trebuie un pic de efort, al meu dar si al celorlalti. 

Cand trebuie sa-mi incarc bateriile trebuie sa vorbesc cu mama, ea stie ce sa-mi spuna. Uite asa m-am incarcat zilele trecute. Au trecut ca prin minune toate relele, grijile inutile si frustrarile. 

Mi-aduc aminte cand credeam ca o sa pic licenta, mai aveam o zi, doua si aflam rezultatele, eram parca in vrie, ma pierdusem de tot. Din doua vorbe m-a readus la realitate si mi-a redat increderea in mine, incurajandu-ma indiferent de rezultat. 

Ea s-a luptat sa fiu ce sunt acum iar eu trebuie sa-i dovedesc ca merit efortul ei. Am cam dezamagit-o uneori dar nu a vrut sa ma descurajeze spunandu-mi asta. Mi-a zis parerea ei eu fiind sefa deciziilor. Cand esti tanar si prostut e usor sa faci greseli crazand ca alegi calea cea buna, bine ca mai incolo iti dai seama de prostiile tale. Si cat suferi sa le indrepti, dar aste e drumul spre maturizare, greoi si lent si presarat de propriile prostii. 

Si parca nu ne mai maturizam odata. Avem alte idei si teluri decat parintii nostri, cu toate ca tot acolo duc, doar ca pe ocolite si complicate. Ne credem mai destepti dar intelepciunea e tot a parintilor nostri, nu a noastra. Devenim mai stresati dorindu-ne prea multe si uitand sa traim. In lumea asta agitata am uitat cum e stai si sa te bucuri de ce ai. Chiar si atunci cand ai putin, ai mai mult decat crezi, ai toata viata inainte, trebuie sa o traiesti nu sa o risipesti aiurea. Sa incerci sa fii optimist, ca toate se fac, mai usor sau mai greu dar e ok.