Care este iadul tau?

M-am trezit in iad. Un loc innourat si rece, ca vremea de acum. O constructie cilindrica, din metal gri-albastrui, ajungea pana la cer unde se largea ca o palnie. Particulele de praf pe care le observam intr-o raza de soare erau aici pietre rotunde de marimea unui pumn de barbat. Pluteau precum firele de praf si la o intindere de mana le puteai apuca si arunca. Am luat una, ca si cum as fi cantarit in mana o minge de tenis si m-am intrebat care este rostul lor, avand in acelasi timp strafulgerarea unei imagini a unei pietre aruncate pentru a distruge ceva, dar ce. 

In fata mea apare un capitan de corabie, dublura unui Ahab pornit sa se razboiasca cu Moby-Dick. Imi arata pietrele de mormant aparute ca de nicaieri pe o "latura" a cilindrului de fier. Ca un mus ce-si face ucenicia si trebuie sa treaca printr-o initiere pentru a fi acceptat, eu trebuia sa scuip pe pietrele de mormant ca sa nu fiu omorata cu pietre. La asta foloseau pietrele plutitioare. Trebuia sa profanez morminte, ce oribil dar ce mai conta. Erau morti, iar osemintelor nu le pasa de alti chinuiti, din contra, ma chemau sa le tin companie. 

Am facut-o si am simtit o mare usurare, de parca eram libera. Ma eliberasem de teama. 

In plimbare pe acel pamant de pe alta lume am descoperit vilisoare foarte frumoase, intretinute de maini harnice nevazute. Dar parca ceva pandea totul cu distrugerea. Se simtea ca si cand ar fi venit un pericol de undeva de sus, un fel de cutremur-tornada-ploaie de pietre. 

Deodata lucrurile din case si din preajma lor au prins viata pentru a proteja casele de la pericolul ce le adulmeca frica. 

Statuete de tinere femei cum vezi prin casele vechi, de mici burghezi, se miscau suav incercand sa bage la adapost obiectele de pe terase, obiecte insufletite parca, colaborand la acest exod in miniatura. 

Am intrat intr-o casa si tot ca pe vremuri, ca in schitele lui Caragiale, doamnele elegante dadeau ceaiuri, dansau unele cu altele si se distrau in lipsa altor preocupari de femei cu stare. Am dansat si eu cu una dintre ele, o bunica cocheta si tare draguta. Parea ca nu ma cunoaste nimeni pana sa dansez cu ea, apoi brusc toata lumea mi-a zambit in semn de aprobare si recunoastere. Atunci m-am speriat. Dar, dar cea cu care dansez e moarta, cine sunt eu pentru ea, ce e ea pentru mine. Dar tocmai acest lucru mi-a adus acceptarea.

ca sa vedeti cum transforma imaginatia din timpul somnului ceea ce traim ziua :
http://www.youtube.com/watch?v=RD8QLNiolfk  ,
alte imagini de aici se vor gasi in idei din urmatorul post