Trecem printr-o perioada grea. Ajung pana la pragul de a-mi dori sa sar peste trezirea de dimineata. Sa dispara ca prin minune cateva ore si sa fiu direct pe drumul de plecare de la gradinita. Sa stiu ca l-am lasst acolo linistit si ca-mi pot incepe si eu ziua bine si fara nervii care cer victime.
Am ajuns la scoala vreo doua saptmani daca nu mai mult, cu dorinta de a o lua razna pe campii.
Tudor este foarte suparat, se trezeste si incepe sa urle. Nu vrea la gradi. Si-si varsa nervii si supararea pe fiecare pas pe care il facem in vederea plecarii de acasa. Nu vrea sa se spele pe dinti, sa faca pipi, sa fac patul, sa-i dau ceva sa pape, sa se schimbe, sa se incalte. Nu vrea nimic asa cum facem noi. Ajunge sa se opuna si la opozitite. Se opune la tot ce facem si ce zicem.
Crizele au ajuns sa aiba loc si in weekend. Cred ca au devenit o obisnuinta pentru el. Am citit pe undeva ca repetitivitatea le da celor mici un sentiment de siguranta. Dar asta e o nebunie.
Imi zic ca avem destula rabdare, dar tot ne iesim din pepeni. Cred ca nu am gasit toate resursele de rabdare. Si mai cred ca absorbita de alte probleme am uitat ca trebuie sa il vad asa cum e, inca mic, fara sa ma tem de inca o furtuna. Caci am inceput sa ma tem, deci sa fiu tensionata si sa provoc poate de la nivel mental o anumita stare.
Am descoperit ca ma aflu intr-un blocaj mental pe care trebuie sa-l deschid.
Si ma mai tem de aceasta eticheta de copil rasftat care cred ca i se poate aplica. Am fost tot timpul langa el, l-am plimbat, i-am facut poftele. De oboseala am avut o atitudine prea laxa si uite asa.
E greu in societatea de azi sa-ti cresti copilul echilibrat, cu ambii parinti care sa se ocupe de el, cu bunici mai aproape. Incep sa ma simt pierduta, derutata, prea putin adult si adta mi se trage si din firea mea, prea sensibila si influentabila. In izolare ma pierd de tot.
Problema noastra e problema mea si invers.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu