Dragi prieteni, bloggeri, va multumesc pentru postarile voastre. Citindu-va ma linistesc, gasesc inspiratie, gasesc alinare, raspunsuri la probleme, ma inseninez, imi faceti viata mai frumoasa, iar asta se chema minune. Trebuie doar sa le observ, ele sunt peste tot.
Imi dau seama ca am trecut printr-o perioada grea: negare, furie, m-am mintit pe mine ca sunt bine, ca sunt puternica si in final am reusit sa plang. Mi-am dat seama ca de fapt eu sunt cea care are nevoie de ajutor, ca trebuie sa cer ajutor, in loc sa o fac pe brava si sa merg mai departe. Da, am nevoie de ajutor, eu sunt campul de batalie, cetatea invadata de griji, care incearca sa faca fata atacurilor cu proviziile pe terminate.
Pana acum am fost doar invesunata pana am fost asediata de dusmani invizibili, ninja bine antrenati. M-am intrebam ce-i cu mine, imi spuneam ca sunt norocoasa desi nu ma simteam asa. Ai mei imi spuneau la fel, sunt o norcoasa, am tot ce-mi trebuie numai ca am facut niste greseli pe parcurs pe care daca le evitam acum mi-ar fi fost mai bine. Greseli pe care le recunosc acum dar carora nu le-am dat o mare importanta, mi-am zis ca le pot trece, le pot suporta.
Mi-am zis ca daca incerc sa le fac pe plac cat mai multor persoane din jurul meu o sa fie ok, dar uite ca nu e ok pentru mine si am neglijat asta. E timpul sa o iau mai moale, abia acum o sa o iau mai moale cu adevarat. Acum inteleg sa o iau mai moale, cand mi se spunea nu prindea cu adevarat sfatul. Am mers in forta cu toate: casa, serviciu, tot felul de presiuni: examene, medieri in familie: copil/sot/parinti/socri...
Am fost singura si am clacat. Ma intrebam unde am gresit si am cazut mai tare. Acum strig: Ajutooor si incep sa ma linistesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu