A innebunit viata.
Trebuie sa luam contact cu pamantul, sa nu mai traim in aer. Ne-am rupt de ritmul naturii. Avem curent electric, poate cea mai mare inventie a omenirii, si suntem mereu in priza.
Incep sa-mi dau seama ca Paul are dreptate, avem nevoie de o casa construita pe pamant. Sa cultivam gradina, sa ne murdarim, sa mergem la culcare cand apune soarele. Imi este atat de dor de linistea naturii. Acum este iarna si greutatea norilor parca ne apasa direct pe umeri dar tot intr-o viteza continua o tinem. Trebuie sa o fac pe aia, pe ailalta si deodata nu mai stiu sa ma opresc. Si atunci cand vreau sa ma relaxez o tin tot intr-o miscare.
Incep sa reinvat cum sa traiesc, cum sa ma bucur de viata, cum sa ma relaxez. Trebuie sa ma mai opresc din cand in cand sa respir cu adevarat. Trebuie sa redescopar sa fiu cu adevarat recunoscatoare pentru ce am. Sa vad ca am o groaza de lucruri care imi plac in jur. M-am obisnuit sa vad numai partea negativa a vietii, a lumii, sa-mi asum vini de care nu sunt raspunzatoare, sa alunec intr-un vartej al gandurilor si al grijilor.
A inceput sa mi se para o povara tot ce fac. Mai ales contactul cu Tudor care e mereu in priza ma agita foarte mult. Dar imi dau seama ca trebuie sa invat ce-i rabdarea. De fiecare data cand imi cerea ceva eu ma intrerupeam de la tot de faceam pentru a-i da lui atentie. Trebuie cumva sa am mai multa incredere in fortele lui de a se descurca si de a astepta un pic mai mult inainte de a-i da ce cere.
Si nu trebuie sa uit de cuplu. Am uitat. M-am luat cu tot ce trebuie facut si am neglijat enorm viata in doi. Bine, ca sunt mai mult singura cu Tudor, sau la serviciu, asa e, dar cand suntem toti trei ar trebui sa ne facem timp sa ne distram impreuna. Iar cand Tudor nu este acasa sa ne facem timp pentru noi doi. Mai ales ca incepe sa vrea singur sa mai ramana la bunici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu