Lilypie Third Birthday tickers

Lilypie Kids Birthday tickers Lilypie Second Birthday tickers

Lectii de relaxare

A innebunit viata. 
Trebuie sa luam contact cu pamantul, sa nu mai traim in aer. Ne-am rupt de ritmul naturii. Avem curent electric, poate cea mai mare inventie a omenirii, si suntem mereu in priza. 
Incep sa-mi dau seama ca Paul are dreptate, avem nevoie de o casa construita pe pamant. Sa cultivam gradina, sa ne murdarim, sa mergem la culcare cand apune soarele. Imi este atat de dor de linistea naturii. Acum este iarna si greutatea norilor parca ne apasa direct pe umeri dar tot intr-o viteza continua o tinem. Trebuie sa o fac pe aia, pe ailalta si deodata nu mai stiu sa ma opresc. Si atunci cand vreau sa ma relaxez o tin tot intr-o miscare. 
Incep sa reinvat cum sa traiesc, cum sa ma bucur de viata, cum sa ma relaxez. Trebuie sa ma mai opresc din cand in cand sa respir cu adevarat. Trebuie sa redescopar sa fiu cu adevarat recunoscatoare pentru ce am. Sa vad ca am o groaza de lucruri care imi plac in jur. M-am obisnuit sa vad numai partea negativa a vietii, a lumii, sa-mi asum vini de care nu sunt raspunzatoare, sa alunec intr-un vartej al gandurilor si al grijilor. 
A inceput sa mi se para o povara tot ce fac. Mai ales contactul cu Tudor care e mereu in priza ma agita foarte mult. Dar imi dau seama ca trebuie sa invat ce-i rabdarea. De fiecare data cand imi cerea ceva eu ma intrerupeam de la tot de faceam pentru a-i da lui atentie. Trebuie cumva sa am mai multa incredere in fortele lui de a se descurca si de a astepta un pic mai mult inainte de a-i da ce cere. 
Si nu trebuie sa uit de cuplu. Am uitat. M-am luat cu tot ce trebuie facut si am neglijat enorm viata in doi. Bine, ca sunt mai mult singura cu Tudor, sau la serviciu, asa e, dar cand suntem toti trei ar trebui sa ne facem timp sa ne distram impreuna. Iar cand Tudor nu este acasa sa ne facem timp pentru noi doi. Mai ales ca incepe sa vrea singur sa mai ramana la bunici.

Eroii nostri: mamele

Cat de dor mi-a fost de ai mei, de zilele fara griji cand ma sculam cand voiam si faceam ce-mi placea. Bine nu chiar orice, dar nu-mi lipsea nimic. Mama mereu imi spunea: dormi acum, fii fara griji ca si cand te-or apuca o sa tot ai timp de ele. Stai acum, nu face nimic, lasa ca fac eu, ai tmp destul mai incolo pentru toate astea: treaba in casa si altele. Asa ca atunci cand venea de la serviciu ma asezam pe scaun in bucatarie langa ea si priveam cum face mancare si "stateam" de vorba.  
Alteori ma uitam la vreun film si ea imi povestea cum a fost ziua ei la serviciu. Eu nu eram prea atenta pe alocuri, dadeam din cap, da, da, si o ascultam sau parea ca o ascult dar asta-i usura frustrarile acumulate peste zi. Mai incercam sa-i dau sfaturi cum sa faca sa evite munca neplatita si nesimtirea mesterilor si ea se supara, spunandu-mi ca nu se poate altfel, ca asa e sistemul, ca nu o inteleg, ca ce vreau eu de la ea. Eu trebuia doar sa o ascult, atat. 
Si uite ca acum ma asculta ea pe mine si ma incurajeaza. Iar mie mi-e jena ca nu i-am ascultat sfaturile atunci cand a trebuit si uneori a trebuit sa suport consecintele. Si cand ea imi voia binele eu credeam ca nu-i asa, credeam ca stiu eu mai bine, dar tot ea stia mai bine, ea ma cunoaste cel mai bine. Asa ca: copii, ascultati de mamele voastre.
Cand am avut curaj sa-i spun ca mi-e greu ea m-a saltat mereu, a spus exact ce trebuie pentru a ma ajuta. Eu sa vorbesc ca ea e langa mine sa ma asculte. As vrea sa pot deveni si eu asa o mama, sa ma ridic la inaltimea asteptarilor, sa pot fi asa puternica. Si se pare ca sunt, trebuie doar sa imi acord mie putin mai multa incredere si sa nu uit ca uneori mai trebuie sa cer si ajutor. Nu se rezolva toate asa de la sine, trebuie un pic de efort, al meu dar si al celorlalti. 

Cand trebuie sa-mi incarc bateriile trebuie sa vorbesc cu mama, ea stie ce sa-mi spuna. Uite asa m-am incarcat zilele trecute. Au trecut ca prin minune toate relele, grijile inutile si frustrarile. 
Mi-aduc aminte cand credeam ca o sa pic licenta, mai aveam o zi, doua si aflam rezultatele, eram parca in vrie, ma pierdusem de tot. Din doua vorbe m-a readus la realitate si mi-a redat increderea in mine, incurajandu-ma indiferent de rezultat. 
Ea s-a luptat sa fiu ce sunt acum iar eu trebuie sa-i dovedesc ca merit efortul ei. Am cam dezamagit-o uneori dar nu a vrut sa ma descurajeze spunandu-mi asta. Mi-a zis parerea ei eu fiind sefa deciziilor. Cand esti tanar si prostut e usor sa faci greseli crazand ca alegi calea cea buna, bine ca mai incolo iti dai seama de prostiile tale. Si cat suferi sa le indrepti, dar aste e drumul spre maturizare, greoi si lent si presarat de propriile prostii. 

Si parca nu ne mai maturizam odata. Avem alte idei si teluri decat parintii nostri, cu toate ca tot acolo duc, doar ca pe ocolite si complicate. Ne credem mai destepti dar intelepciunea e tot a parintilor nostri, nu a noastra. Devenim mai stresati dorindu-ne prea multe si uitand sa traim. In lumea asta agitata am uitat cum e stai si sa te bucuri de ce ai. Chiar si atunci cand ai putin, ai mai mult decat crezi, ai toata viata inainte, trebuie sa o traiesti nu sa o risipesti aiurea. Sa incerci sa fii optimist, ca toate se fac, mai usor sau mai greu dar e ok. 


Vindecare

Dragi prieteni, bloggeri, va multumesc pentru postarile voastre. Citindu-va ma linistesc, gasesc inspiratie, gasesc alinare, raspunsuri la probleme, ma inseninez, imi faceti viata mai frumoasa, iar asta se chema minune. Trebuie doar sa le observ, ele sunt peste tot. 

Imi dau seama ca am trecut printr-o perioada grea: negare, furie, m-am mintit pe mine ca sunt bine, ca sunt puternica si in final am reusit sa plang. Mi-am dat seama ca de fapt eu sunt cea care are nevoie de ajutor, ca trebuie sa cer ajutor, in loc sa o fac pe brava si sa merg mai departe. Da, am nevoie de ajutor, eu sunt campul de batalie, cetatea invadata de griji, care incearca sa faca fata atacurilor cu proviziile pe terminate. 

Pana acum am fost doar invesunata pana am fost asediata de dusmani invizibili, ninja bine antrenati. M-am intrebam ce-i cu mine, imi spuneam ca sunt norocoasa desi nu ma simteam asa. Ai mei imi spuneau la fel, sunt o norcoasa, am tot ce-mi trebuie numai ca am facut niste greseli pe parcurs pe care daca le evitam acum mi-ar fi fost mai bine. Greseli pe care le recunosc acum dar carora nu le-am dat o mare importanta, mi-am zis ca le  pot trece, le pot suporta. 

Mi-am zis ca daca incerc sa le fac pe plac cat mai multor persoane din jurul meu o sa fie ok, dar uite ca nu e ok pentru mine si am neglijat asta. E timpul sa o iau mai moale, abia acum o sa o iau mai moale cu adevarat.  Acum inteleg sa o iau mai moale, cand mi se spunea nu prindea cu adevarat sfatul. Am mers in forta cu toate: casa, serviciu, tot felul de presiuni: examene, medieri in familie: copil/sot/parinti/socri... 

Am fost singura si am clacat. Ma intrebam unde am gresit si am cazut mai tare. Acum strig: Ajutooor si incep sa ma linistesc. 

Perioada grea

Cred ca trec printr-o depresie, stare de anxietate sau mai stiu eu ce-o fi, si cu toate ca incerc sa o fac sa dispara ea incearca sa se lege de tot ce poate pentru a supravietui. A debutat printr-un cosmar din care     m-am trezit foarte speriata, panicata. M-am culcat la loc dar am ramas cu senzatia de inima care o ia la galop fara a putea fi potolita. A doua zi am descoperit ca cineva ne sparsese masina si ne furase gps-ul. Furtul nu a fost semnificativ ca valoare dar s-a lasat cu un geam spart. A trecut si asta si am rezolvat cu geamul. 

Dupa cosmarul meu m-am gandit imediat la tata care nu e prea bine cu sanatatea. De multe ori atunci cand  s-a intamplat ceva cu ai mei am simtit, reciproca fiind de asemenea valabila. Initial parintii mei mi-au spus ca totul e ok, numai ca dupa cateva zile mi-au spus ca in noaptea cosmarului, tata era sa fie luat cu salvarea.
Inca sunt intr-o stare vulnerabila dar ma lupt sa inving senzatiile neplacute.

E incredibil cat de vulnerabila sunt cand ma astept mai putin. Ma credeam puternica, credea mca ma pot controla destul de bine, dar si pentru ca am trecut prin mai mlte situatii stresante, deocamdata se resimte corpul. Cred ca e explozia dinaintea calmului iminent. S-au adunat incet incet si iata ca m-au zdruncinat. Dar le vin eu de hac, nu trebuie sa le permit sa ma copleseasca.