Lilypie Third Birthday tickers

Lilypie Kids Birthday tickers Lilypie Second Birthday tickers

Amintiri din alte vieti

Fara sa vreau sa aiba vreo legatura cu tot ce se da deocamdata pe la tv: Amintiri din epoca de aur si tot felul de alte chestii legate de comunism, mi-am amintit cum era cand traiau mamaia si tataia, eu eram mica si admiram caii pe care ii ingrijeau cu atata pasiune. Aveau ograda plina cu tot ce se gaseste pe la tara, pasari si animale, nu stiu sa le fi lipsit vreo specie din ce se creste pe la noi prin curte. Tataia era insa atras in mod special de cai. Ii crestea, prasea, ingrijea cu mare placere. 

Erau oameni saraci dar gospodari. Atenti nu doar la propria persoana ci si la ce era in jur: pom, planta, pasare, animal. Veneau vecinele cand aveau nevoie de ce le lipsea prin casa, la mamaia sa-i ceara una alta. Ea avea grija sa nu-i lipseasca mai nimic. Paine facea in casa la fel ca si branza, bors, muraturi, vin, tuica, sa nu mai vorbim de impletit, lucrat. De tesut dadea sa i se faca, nu mai stiu daca a avut si razboi, cred ca nu, aveau cei care erau cu stare. Insa folosea tot ce se putea pentru a avea materie prima de presuri, paturi, cuverturi. Se recicla totul. 

Cooperativa isi lua cota din tot ce avea taranul: animal sau planta. Lana abia ii ajungea pentru a-si incalta copiii de iarna, statul le lua mai tot. Asta pe timpul comunismului, cand munceai pe rupte pentru putin si multumeai lui Dumnezeu ca-ti dadea putere sa muncesti in continuare pentru a avea cu ce-ti creste copiii si baga animalele in iarna.

Nu aveau decat vreo doua clase, mamaia nici nu prea stia sa citeasca, insa cunostea foarte bine banii si avea o minte agera. Ea tinea casa, ea era stalpul. Tataia a fost un om moale, care trebuia ghidat si impins de la spate. Bine ca ii placeau animalele, muncea ca trebuie si ca avea in spate un bun organizator. Nu era omul deciziilor. 

Au dat viata la cinci copii dintre care au ajuns la maturitate doar doi. Doua fetite au murit de mici, accidente in gospodarie, un baiat a murit la adolescenta cand, ca multi altii despre care vedem si la tv, a iesit pe geamul internatului si a escaladat un burlan, a cazut zdrobindu-si organele interne, murind ceva timp mai tarziu la spital, cu dorinta neimplinita de a vedea marea. 
Ambitia parintilor a fost de a-si da copiii la scoala, de a-i vedea cu o meserie, plecati din saracia satului. Au reusit. Tot ei in vremuri de restriste le asigurau d'ale gurii: porc de Craciun, miel de Pasti, vin toamna, branza, oua si cate o gaina din cand in cand. 

Eu nu am crescut verile la tara, nu ma adaptam, faceam greva foamei si doream de parinti. Asa ca au renuntat sa ma lase singura la tara, in schimb am stat singura in casa cat erau ei la serviciu, faceau oricum in schimburi. Am facut parte din generatia cu cheia de gat, dar eu eram fericita. Nu simteam ca-mi lipseste ceva. Parintii aveau grija ca eu sa cresc frumos si sa transmita mai departe ambitia parintilor lor, aceea de a fi data la scoala, de a avea o meserie, de a trai decent si relativ fara griji.  

Se pare ca de la parintii mamei mele mi se trage iubirea pentru animale si atentia pentru tot ce e viu, ambitia de a lupta pentru ceea ce vreau si determinarea de a scoate apa din piatra seaca. Greva foamei, incapatanarea, iubirea pentru animale se pare ca se regasesc si la Tudor. Pacat ca nu va avea ocazia de a admira si a-si pune intrebari privind animalele de tot felul din curtea bunicilor. S-au dus, mai este o ramasita care nu mai are puterea de a se ocupa de o gospodarie intreaga. 

A venit si Mosul

Ne-am lustruit ghetutele, caci am fost cuminti, am ascultat colinde si in timp ce ne jucam, cineva a sunat la usa. Surpriza, nimeni, doar ghetutele pline. Momo si coco = bobo si cioco, dar si jucarii, ceva frumos de mesterit. Nici dulciurile nici jucariile nu intrec insa prezenta noastra in viata lui. Noi suntem cei mai importanti si ar renunta imediat la jucariile pe care nici macar nu le cere.

De ziua Romaniei, ne-am imbracat frumos si am mers la parada. Tehnica aviatica am urmarit-o din masina, Corpul de Pompieri a trecut prin fata noastra evidentiindu-se doar prin acoperisurile masinilor, din defilarea calaretilor am vazut doar chipiurile si ne-am delectat cu zgomotul copitelor pe pavaj, in schimb am avut deosebita placere de a face o baie de multime si de a alerga dupa Tudor, care si-a organizat propria    defilare-alergare-cursa cu obstacole. Ca sa nu mai vorbim de auditita radiofonica a excelentului comentariu despre, of, am uitat expresia in engleza, manuirea armei a Corpului de Garda si Protocol. Ne-a incantat marimea steagului arborat pe podul Grozavesti, ne-a uimit trecerea in viteza a unui utilaj amfibie, daca n-o fi fost tanc, pe Podul Grant si ne-am pus intrebari legate de numarul de cai aflat intr-un camion special destinat, care ne-a dublat o portiune din drumul de intoarcere. A fost o zi excelenta culminata cu privirea decoratiilor luminoase de Craciun din Parcul Sebastian, micimea aceea de parc, bine ca este. Si unde mai pui ca nu a plouat asa cum se intampla cam in fiecare an de ziua Romaniei. Dar clima ne joaca feste, dupa cum am trisat si noi jucandu-ne cu Pamantul nostru cel de toate zilele. 

Ne mai laudam cu tot felul de tumbe si echilibristici. De parca Tudor s-ar pregati intens pentru vreun examen de admitere la circ. Ma mir si eu cum un copil de nici doi ani merge pe muchie, pe orice muchie de parca ar merge pe autostrada, fara frica si cu un foarte bun echilibru, se rostogoleste si da peste cap ca Fatul din poveste, bine ca nu-i vine sa se lupte si cu balaurul. Dar are tot timpul sa se antreneze pentru cand o veni momentul.