Da, numai de distractie nu-mi ardea mie pe 1 iunie, dar cum biletele fusesera deja obtinute, iar Tudor se simtea deja mai bine, clar, mai bine, am fost si la teatru.
Cum urmaresc emisiunea Tonomatul DP 2 si cum se apropia ziua Ioanei, am prins ocazia de a scrie si cere cateva invitatii la piesa "Ma mut la mama", scrisa de Andreas Petrescu - unul dintre tonomati si protagonisti. Piesa a fost la Sala Palatului unde am ajuns cu taxiul, patru fete si un copil, patru doamne, pardon. Una era sarbatorita, o a doua cu o jumatate a fetei amortita de la anestezia unei lucrari la o masea, o a treia facandu-si griji pentru bebelusul lasat acasa in grija cuiva din familie: bunica, sot; amandoi in celasi timp; unul sau altul sau ... niciunul ?! si moi, care ar fi trebuit sa fiu la volan, numai ca Paul nu a ajuns la timp din cealalta parte a orasului, deci l-am luat pe Tudor cu mine.
Stai, a treia fata, cea cu bebelusul, si-a dat seama in taxi ca mai vazuse o data piesa.
Am ajuns, l-am predat pe Tudor lui Paul, ajuns inaintea noastra sa ridice coletul, si am inceput sa dam ocol institutiei, de la casierie la intrarile principale si viceversa. Am vazut ca nu dau de domnisoara de la care trebuia sa ridic invitatiile, am inceput sa sun ca disperata, incurajata si de grupul vesel, ca daca ramaneam pe afara, ca doar lumea incepuse sa intre. Numarul la care am sunat m-ar fi ajutat sa dau de domnisoara, de invitatii sau de o mana de ajutor, dar vezi matale, nu raspundea nimeni. Oare la cine sun, o secretara ceva, vreun functionar care a plecat acasa. De unde, il sunam chiar pe Andreas, care, dupa ce mi-a raspuns, m-a tinut de vorba pana am gasit pestera lui Alibaba si am aflat parola. Nu am inteles prea mult din conversatia-monolog, caci probabil Tudor s-a jucat candva la telefon si mi-a dat volumul la minimum.
In sala, dupa ce ne-am gasit "lojile" oficiale, doua inse in dreapta tribunei centrale, doua in stanga, ne-am reunit si ne-am pus mai intai pe plictisit, ascultandu-l pe directorul Salii Palatului, apoi pe ascultat si gustat replicile piesei. Una chicotea, alta era amortita, o a treia avea oaresce tic nervos la un picior, iar o a patra se simtea bine urmarindu-le pe toate.
Au trecut doua ore si ceva pe nerasuflate. Am trait doua piese ca in doua universuri paralele, pe una am vizionat-o, pe alta am jucat-o iar acum totul e istorie.
Sa mai fie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu